vineri, 10 octombrie 2014

Analizează-ţi credinţa, eşti bine informat?

Ce "religie", "confesiune" sau "crez" trebuie să avem?

Aş spune simplu, un credincios – indiferent cum îşi spune - nu poate avea altă credinţă decât cea a sfinţilor din vechime, menţionaţi în Biblie şi nici alt crez decât Biblia, interpretată corect. “Toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi de folos
pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2Timotei 3:16).
Dacă folosim Scriptura ca pe o tablă de şah, putem să credem ce dorim şi putem să interpretăm versete în sens arbitrar, după voia noastră şi nu după context sau sursele primare biblice.
Scriptura nu a fost scrisă în limba română, de aceea textele de bază sunt textele în care a fost scrisă Biblia: ebraică, greacă şi parţial aramaică, iar manuscrisele cele mai vechi – cu anumite excepţii – sunt cele mai aproape de original.
Dacă nu avem originalul Bibliei, care este criteriul pentru selecţia textelor cu redare diferită din manuscrisele antice?
După cum spun unii analişti, este posibil ca cele mai vechi Biblii complete - respectiv Codex Sinaiticus şi Codex Vaticanus, să fi fost folosite de către fracţiunile rivale de la Conciliul de la Niceea, textul din Codex Sinaiticus fiind textul folosit de partida Eusebiană, iar textul din Codex Vaticanus fiind textul folosit de partida Athanasiană. Atât Eusebius din Cesareea cât şi Athanasie din Alexandria au susţinut că împăratul Constantin Cel Mare i-a însărcinat cu redactarea unui text biblic. Probabil primul a fost Athanasie (unii scriind că mai apoi textul său a fost respins din cauza corecturilor doctrinare), iar mai apoi Eusebiu, după ce Athanasie a căzut în dizgraţia împăratului.
Având în vedere că textele manuscriselor greceşti diferă între ele, rămân perplex şi înţeleg revolta presbiterului Gaiu, din secolul II.
John William Burgon, îl citează pe Gaius (AD 175-200) în lucrarea "The Revision Revised" (Revizuirea revizuită): "Prin urmare, şi-au pus mâinile cu îndrăzneală pe scripturile divine, susținând că le-au corectat. Că eu nu vorbesc în mod fals de ei în această chestiune, oricine dorește poate să învețe. Căci dacă oricine va colecta respectivele copii ale lor, și să le compare una cu alta, el va găsi că acestea diferă foarte mult. Acelea de-a lui Asclepiades, de exemplu, nu sunt de acord cu cele de-a lui Theodotus. Și multe dintre acestea pot fi obținute, pentru că discipolii lor au scris asiduu corecțiile, cum le numesc ei, care sunt o corupție, fiecare dintre ele. Din nou, cele de la Hermophilus nu sunt de acord cu acestea, precum și cele de Apollonides nu sunt consecvente cu ele însele. Pentru că puteți compara cele pregătite de ei la o dată anterioară cu cele pe care le-au corupt mai târziu, și le veti găsi foarte diferite. Dar ce îndrăzneaţă este această infracțiune, ea nu este ca şi cum ei înșiși sunt ignoranți. Pentru că nici ei nu cred că scripturile divine au fost rostite de duhul sfânt, și, astfel, sunt necredincioși, sau altfel ei cred că sunt mai înțelepti decât duhul sfânt, și în acest caz, ce altceva sunt decât îndrăciți? Căci ei nu pot nega comiterea crimei, deoarece copiile au fost scrise de către propriile lor mâini. Pentru ca ei nu au primit astfel de scripturi de la instructorii lor, nici nu pot produce copii de la cele care au fost transcrise".
Dacă Luceafărul lui Eminecu ar conţine mai multe variante de redare sau chiar şi numai două, în loc de "Cobori în jos luceafăr blând" să fie "Vino în jos luceafăr drag" într-un volum din anul 2014, cred că ne-am exprima dezacordul faţă de cel care a făcut modificarea, darămite să vezi aşa ceva în texte pe care le considerăm "Sfintele Scripturi". Cam aşa ceva avem la textele manuscriselor din sec II şi III, copiştii unora scot pe nedrept Luca 22:43,44, ca de ex. Codexul Sahidic Coptic. Aşa ceva avem şi la Codex Vaticanus 2Petru 1:1, unde s-a scos pe nedrept cuvântul Domn, pentru a-l înlocui prin cuvântul Dumnezeu. Dovada este Codex Sinaiticus şi alte texte şi citate vechi unde avem "Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos", pentru ca la Codex Vaticanus să observăm că avem "Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Isus Christos" (2Petru 1:1). Ambele variante nu pot fi adevarate. Cineva a modificat textul. Ori Sinaiticus ori Vaticanus are dreptate.
"Ciurul lui J.J. Griesbach"
Renumitul comparator al manuscriselor antice, J.J. Griesbach, a formulat regula, că manuscrisele cele mai vechi sunt cele mai apropiate de textul autograf (autorului), textele vechi acţionând ca un ciur pentru cuvintele modificate sau strecurate în text mai târziu. Regula are şi excepţii de care trebuie ţinut cont.
În acest caz, dacă textul în cauză nu se încadrează la secţiunea "excepţii de la regulă", în mod normal, s-ar folosi modelul selectării textului mai vechi, cel din Codex Sinaiticus, dat fiind că această copie este mai veche cu cc. 50 de ani faţă de copia Codex Vaticanus (fapt contestat de susţinătorii Vaticanusului, care spun că e viceversa).
Criteriul de seamă, expus de JJ Griesbach: Să fie cel mai vechi text
Cele mai vechi manuscrise sunt cele mai apropiate de sursa primară. Deci textele din secolul I şi prima parte din secolul II (-150) ar fi cele mai apropiate (mă refer la textele crestine - zise Noul Testament). Apoi cele din a doua parte a secolului II şi prima parte a secolului III (150-250) şi abia cele din a doua parte a secolului III şi prima parte a secolului IV (250-350). Textele de după 350 scad în 'autoritatea ciurului' excepţie fiind acele texte care au copiat manuscrise de înainte de anul 350, în această secţiune traducerile cad pe locul doi, adică prima dată luăm textele greceşti şi apoi cele traduse din greacă.
Al doilea criteriu de seamă ar fi, ca manuscrisele evaluate să fie cât mai apropiate de locul scrierii. De exemplu, un text scris de un autor din Cluj în sec. XVII va fi fost mai greu de falsificat la copiere în acest oraş, dat fiind apropierea textului original, cu care putea fi confruntat. Însă dacă o copie a acelui text din Cluj ar fi fost expediat la Londra şi copiat din nou acolo, posibilitatea falsificării lui ar fi avut mai multe reuşite. De aceea textele estice sunt considerate mai bune ca textele vestice.
Al treilea criteriu de seamă este ca textele să nu fi fost traduse. Textele netraduse sunt mai aproape de sensul din original.
Al patrulea criteriu este raportarea copistului sau a traducătorului la textul copiat sau tradus - ceea ce a spus şi presbiterul Gaius din sec. II - copistul sau traducătorul să nu aibă tendinţe eretice faţă de text, adică să nu se apuce de corectat textul, din diverse motive.
Având în vedere situaţia prezentată mai sus, iată o scurtă sinteză a ceea ce scrie în Biblie:
1. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Christos şi al nostru, Creatorul cerului şi al pământului, suveranul de necontestat al întregului Univers, care ne iubeşte şi ne vrea doar binele (Ioan 3:16, Ioan 17:1-3). El este Yehowa Elohim, Dumnezeul sfinţilor lui Israel.
Vestea Bună (Evanghelia) după apostolul Ioan
Capitolul  I
1. La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ca Dumnezeu era ‘Cuvântul’. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4, Ioan 14:7-11, Evrei 1:1-3; nu este vorba de doi Dumnezei cereşti, ci de Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu, care era ca şi Dumnezeu: puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc., apostolul nu se referă la funcţia lui Dumnezeu, ci la calităţile lui, moştenite şi de Fiul său; Cuvântul ‘dumnezeu’ din partea finală a textului este un substantiv calitativ având în vedere topica şi lipsa oricărui articol, după cum arată şi apostolul Ioan în evanghelia prezentată de el "cine m-a văzut pe mine, a văzut pe Tatăl". Ioan 14:9)
2. El era la început cu Dumnezeu. (Trimiteri: Geneza 1:26; 11:7, Proverbe 30:4)
3. Toate prin El au apărut, şi fără El n-a apărut nici măcar un lucru din ceea ce a apărut (Trimiteri: Regele Solomon s-a gândit la Geneza 1:26 şi Geneza 11:7 când a scris Proverbe 8:22-30).
De ce putem reda Ioan 1:1c în acest fel “ca Dumnezeu”?
Uneori, fragmentele de texte trebuie traduse dinamic, pentru a se clarifica sensul lor, dar acest lucru se face întotdeauna în raport strâns cu contextul.
Ioan 1:1c se încadrează perfect în acest tip, unde pentru a-l înţelege corect pe apostol, contextul este hotărâtor.
Traducerea dinamică a textului grecesc "en archē ēn ho lógos kaì ho lógos ēn pròs tòn theón kaì theòs ēn ho lógos", poate fi redată contextual astfel:
La început era Cuvântul și Cuvântul era cu Dumnezeu și ca Dumnezeu era Cuvântul.
În propoziţia de faţă şi mai apoi în întregul context al cărţii - după cum se va vedea, al doilea cuvânt theos este un substantiv calitativ, care îl descrie pe primul cuvânt theos (Ioan 1:18, respectiv Ioan 14:9 “Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.”), care are funcţia de substantiv nominativ.
Origen din Alexandria, scriitor grec din secolul al treilea îl laudă pe renumitul apostol Ioan pentru că el cunoştea “frumusețea limbii greceşti”, locuind multă vreme la Efes, un oraş pe atunci elenizat (grecizat). Sursa: Origen, Comentariului Evangheliei lui Ioan, Cartea II, capitolul 2
Monoteis convins, ca şi Maestrul său, Rabinul ceresc Yeşhua/Isus (a se vedea Ioan 17:1-3), apostolul Yohanan/Ioan vorbeşte de Cuvânt nu ca fiind „Elohim (Theos) în persoană“ sau "un al doilea Elohim (deuteros Theos) ceresc", ci fiind o persoană cerească foarte apropiată (Fiu unic-născut, a se vedea cuvântul “monogene” din Ioan 3:16) care are natura calitativă a lui Elohim/Theos, dar nu şi funcţia de Elohim/Theos. Susţin asta pentru că văd construcţia propoziţiei, topica în raport cu contextul evanghelic care urmează.
Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c s-a gândit la cuvântarea Domnului Isus pe care a consemnat-o mai târziu în Ioan 14:1-14. Secretul descifrării textului este aici. Există un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul şi Fiul unic-născut este ca El în calităţi (puternic, înţelept, drept, milos, iubitor, iertător, etc.), dar nu şi în funcţia de Dumnezeu. Când apostolul Ioan a formulat Ioan 1:1c nu s-a gândit deloc la funcţia Fiului (cum fac mulţi), deoarece avea demarcaţia monoteistă clară, având rolul unei pietre de hotar, rostită de Domnul Isus şi consemnată mai târziu în Ioan 17:1-3: Tatăl Este Singurul Elohim/Theos/Dumnezeu Adevărat. Dacă ar fi doi Dumnezei sau mai mulţi, ceilalţi ar fi Dumnezei falşi.
Topica greacă din Ioan 1:1 (ordinea cuvintelor în propoziție) ar permite cel mult o traducere literală de felul: La început era ‘Cuvântul’, şi ‘Cuvântul’ era cu Dumnezeu şi ‘dumnezeu’ era ‘Cuvântul’, în sensul celor din Psalmii 82:6 – Ioan 10:34, sau a următoarelor texte: 2Corinteni 4:4: Satan este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic, Matei 16: 23: Petru este 'satan', dar nu Satan Diavolul, Ioan 10:34: Unii oameni ar putea fi 'dumnezei', dar, desigur, nu Dumnezeu Atotputernicul, Galateni 4:14: Pavel e primit ca îngerul lui Dumnezeu, dar el nu a fost un înger. În sensul acesta Ioan 1:1: Logosul este 'dumnezeu', dar nu Dumnezeul Atotputernic.
2. Domnul nostru Isus Christos este Fiul unic-născut al lui Dumnezeu, venit din cer şi uns (investit) ca Învăţător (Rabin = Învăţător care excelează, Maestru), Mântuitor (“Miel”, Jertfă), Domn (Stăpân), Rege (Conducător - Legiuitor), Mare Preot (Mediator) şi Judecător (Matei 28:18,19); Mesia în ebraică şi Christos în greacă înseamnă "Unsul" lui Dumnezeu; cu toate acestea,
un creştin este un prieten al Regelui Isus Christos, această prietenie fiind condiţionată: "Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu." Ioan 15:14, semnul de identificare al creştinilor adevăraţi fiind iubirea christică: “Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii."
Fraza "Domnul meu şi Dumnezeul meu" din Ioan 20:28 este incompletă în sine, de aceea trebuie luat în considerare contextul per ansamblu. Ca să nu greşim în interpretare, cum trebuie înţeleasă acea exclamaţie a apostolului Toma:
- ca predicativ?: "Domnul meu și Dumnezeul meu a înviat cu adevărat din morți!"
- ca nominativ? "Tu ești Domnul meu și Dumnezeul meu care ai înviat din morti!"
- sau ca vocativ? "Domnul meu și Dumnezeul meu, cu adevarat Tu (adică Dumnezeu Tatăl) l-ai înviat din morţi!")
Varianta vocativă este cea corectă, datorită contextului exclusivist din Ioan 17:1-3, context în care a fost prezent şi apostolul Toma. Să nu uităm că el a fost necredincios în ce priveşte învierea, aşadar textul negrăit din mintea lui vorbeşte de înviere, nu de altceva, cum înţeleg din păcate unii. Necredinţa i s-a transformat în exclamaţie de uimire spre Tatăl, care face astfel de minuni.
Apostolul Toma nu ar fi putut contrazice tocmai pe Cel înviat, care era mentorul său:
Ioan 17:1-3
După ce a vorbit astfel, Isus a ridicat ochii spre cer şi a zis: "Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine,
după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.
Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.
3. Din iubire pentru (tot) neamul omenesc, Dumnezeu şi-a trimis unicul-născut Fiu, care oglindeşte (reflectă) gloria şi fiinţa (asemănarea în chip şi caracter) lui Dumnezeu, iar Fiul său a venit din cer - tot din iubire, nesilit de nimeni, învăţându-ne ce înseamnă cu adevărat iubirea de Dumnezeu şi de semeni, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi, pentru ca să ne mântuiască din păcat şi din moartea eternă, ce ne paşte pe fiecare din noi (Ioan 1:1, Evrei 1: Ioan 3:16, Exod 21:23, Matei 20:28).
4. Cine nu doreşte să fie mântuit în timpul în care trăieşte, pierde această ocazie pentru totdeauna (atenţie mare!): “Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36)
5. Un înger de rang înalt (heruvim) a devenit Satan Diavolul, deoarece s-a răzvrătit împotriva Creatorului, dorind să îl detroneze şi să îşi întroneze propria domnie în Univers (Apocalipsa 12:9).
6. Satan Diavolul a introdus păcatul în existenţă şi datorită acestui fapt el este responsabil pentru toate păcatele care s-au comis (Ioan 8:44). Plata păcatului este moartea, mai întâi cea comună, moartea adamică şi apoi moartea a doua, ce va fi aplicată după înviere şi judecata de atunci, celor ce au practicat conştient păcatul. Chinul veşnic ca plată pentru păcate nu se justifică biblic, după cum veţi vedea din această apologie.
7. Legea Mozaică (dată de Dumnezeu prin robul său Moşhe (Moise)), a fost Constituţia poporului Israel, fiind cea mai elevată dintre toate tipurile de constituţii care au existat vreodată. Dumnezeu prin Christos a inaugurat o altă Lege. Prima Lege a fost bună, a doua Lege este perfectă, de aceea sfârşitul Legii din Vechiul Testament este Christos (Romani 10:4), deoarece Legea a fost un îndrumător spre Christos (Galateni 3:24,25). Prin Legea Mozaică învăţăm ce este păcatul şi dreptatea (Romani 3:20, Exod 21:23-25) şi cât de greu este să o împlinim (Fapte 15:1-15) - dacă am putea să o împlinim sută la sută, nici nu am muri, plata păcatului fiind moartea; iar prin Legea Christică învăţăm ce este dragostea şi harul (Ioan 13:34, Matei 18:21-35), Moise fiind pedagogul iubirii venită prin dreptate, Christos fiind pedagogul iubirii venită prin har. Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta şi pe semenul tău ca pe tine însuţi este motivul, scopul vieţii (Marcu 12:28-34). De aceea ţinta poruncii este dragostea (1Timotei 1:5). Cuvântul lui Dumnezeu descrie cel mai clar ce este dragostea (1Corinteni 13), fără de care nimeni nu va fi mântuit (1Ioan 4). „Legea” în general defineşte raporturi, de aceea este flexibilă; când raporturile iniţiale - după care s-a dat o lege - sunt afectate, legea poate suferi amendamente (schimbări) sau chiar se poate anula. Aşa intră pe rol, procedura numită „har”. De exemplu: prima pereche de oameni, ar fi trebuit să moară în aceeaşi zi în care au mâncat din fructul interzis, şi ar fi murit chiar în acea zi (Geneza 2:16,17), dacă ar fi mâncat din proprie iniţiativă; dar din pricină că au fost antrenaţi în nesupunere de o altă fiinţă, pedeapsa pe care o cerea legea a fost comutată pe o perioadă mai lungă, pentru a se putea soluţiona controversa ridicată de acea persoană: Este Dumnezeu mincinos? Poate fi omul fericit fără Dumnezeu?
8. Va veni un mare necaz pe pământ şi în această perioadă o mare mulţime de oameni vor părăsi cultele sistemului religios corupt, pregătindu-se cum se cuvine pentru venirea Domnului nostru Isus Christos (Matei 25:1-13, Apocalipsa capitolele 7 şi 18). În timpul acela, religiile tradiţionale  - şi aici mă refer la toate, inclusiv cele păgâne – nu numai că îşi vor pierde sprijinul autorităţilor statale, ci vor fi desfiinţate printr-un decret politic de Guvernul Mondial al Noii Ordini Mondiale (NWO), care va apare pe scena lumii politice (Apocalipsa 17:16). În locul lor, pentru a umple golul necesităţilor spirituale, Guvernul Mondial va institui închinarea la icoana fiarei (Apocalipsa 13:15). În acest timp va apare ceea ce a denumit apostolul Pavel ca fiind “lepădarea de credinţă” şi un lider politic charismatic denumit “omul fărădelegii, fiul pierzării” (2Tesaloniceni 2:3).
9. Adunarea (biserica) este chemată să fie mireasa Fiului lui Dumnezeu şi co-moştenitoare la slava Mirelui (Matei 19:28)
10. Dumnezeu va reinstaura împărăţia sa pe pământ prin Fiul său, Regele desemnat pentru aceasta,  care după ce o va pregăti după voia lui Dumnezeu, nimicind orice împotrivire şi duşman, va preda toată autoritatea Tatălui său, ca Dumnezeu Tatăl să fie totul în toţi (1Corinteni 12:6).


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu