CREŞTINII VECHI SAU POCĂIŢII VECHI
(Extrase dintr-o lucrare despre vechii baptişti, numiţi anabaptişti şi picarzi – un alt nume al valdenzilor, însoţite de comentarii)
File de istorie bisericească
- Drumul bisericii prigonite pe nedrept
Ioan 16:33
V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”
Partea 1
ANABAPTIŞTII TIMPURII. (1516 — 1556)
Originea lor
Către anul 1524 multe biserici ale fraţilor din Germania care datau încă din primele timpuri, au readus ceea ce fusese întrerupt la Lhota în 1467, adică au declarat independenţa lor ca congregaţie de credincioşi şi hotărîrea lor de a se ţine de învăţăturile Scripturii. Ca şi altă dată, la Lhota, se boteza atunci prin afundare în apă, pe acei fraţi care nu fuseseră încă botezaţi ca credincioşi.
Li s-a dat un nume nou de „anabaptişti" (adică rebotezaţi) cu toate că fraţii au respins acest nume ca fiind un epitet insultător, destinat să dea impresia că ei au întemeiat o nouă sectă.
Cu timpul acest nume a fost aplicat oamenilor violenţi, a căror obiceiuri şi principii erau contrare orînduirii şi moralei.
Fraţii nu aveau nici cele mai neînsemnate legături cu aceştia din urmă, însă întrebuinţîndu-se acelaş cuvînt pentru unii şi alţii, persecutorii puteau justifica purtarea lor şi părînd că voiesc ca să suprime desordinele. Ceea ce s-a petrecut altădată, s-a reînnoit însecolul al XVI-lea. Bibliile lor, literatura creştină moştenită sau publicată de aceşti fraţi a fost distrusă şi istoria lor a fost rescrisă de către adversarii lor. Cu privire la violenţa neîmblînzită a limbii, întrebuinţată în acel timp în controversele religioase, este mai mult decît necesar de a se cerceta tot ceea ce a supravieţuit din scrierile şi rapoartele privind aceste congregaţiuni independente.
Partea 2
Persecuţiile asupra creştinilor de rit vechi (vechilor pocăiţi)
Regii şi împăraţii catolici au fost cei mai mari persecutori ai creştinilor de rit vechi (numele vechilor pocăiţi) sau altfel zis al anabaptiştilor.
Carol Quintul cunoscut ca Carol al V-lea (spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto; franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
În raportul consiliului arhiepiscopului din Colonia asupra mişcării
anabaptiste adresat lui Carol Quintul, este spus că anabaptişti se consideră ca „adevăraţi creştini", că ei practică comunitatea bunurilor, lucru pe care ei l-au făcut întotdeauna de mai bine de o mie de ani, după cum mărturisesc istoria şi legile imperiale.
Cu ocazia dizolvării dietei dela Spire, s-a constatat că „noua sectă
a anabaptiştilor" „fusese deja condamnată cu sute de ani mai înainte şi oprită prin legea comună (seculară)". Este adevărat că, mai mult de douăsprezece secole botezul acela pe care ei îl învaţă şi îl descrie Noul Testament, a fost privit ca o infracţiune a legii şi era pedepsit cu moartea.
Trezirea generală cauzată de Renaştere, a adus la lumină multe adunări de credincioşi care au vieţuit în mod secret din cauza persecuţiilor. Un edict eclesiastic decretat la Lyon împotriva unuia
din fraţi spunea : „Din cenuşa lui Valdo au răsărit noi lăstari: va
trebui dat un exemplu impunînd o pedeapsă foarte severă".
Alţi credincioşi au apărut venind din văile elveţiene. Ei îşi dau numele de fraţi şi surori şi sînt perfect conştienţi că nu au întemeiat nimic nou ci numai să perpetueze mărturia acelora care de-a lungul veacurilor au fost persecutaţi ca eretici şi au suferit martiriul.
În Elveţia, fraţii persecutaţi se refugiau peste tot prin munţi, în timp ce în Germania ei au găsit un puternic ajutor în corporaţiile de artizani. Reforma a făcut să apară la lumină credincioşi ascunşi, care se alăturară adunărilor existente şi formară altele noi. Dezvoltarea lor rapidă şi marea lor activitate, alarmară bisericile de stat romano-catolice şi luterană. Un observator simpatic din afara cercului lor scrie în 1526, că “s-a format un nou partid, care s-a întins repede, a umplut toată ţara cu doctrina sa şi a cîştigat mulţi adepţi. Mulţi care s-au unit cu ei erau sinceri cu inima
şi zeloşi faţă de Dumnezeu. Se pare că nu învaţă altceva decît dragostea, credinţa şi crucea. Ei sînt umiliţi şi răbdători în mijlocul
multor suferinţe, frîng pîinea între ei, în semn de unitate şi dragoste, şi se ajută în mod credincios unii cu alţii. Ei nu formează decît un trup şi cresc atât de repede că lumea se teme de o revoluţie. Deşi ei sînt găsiţi întotdeauna nevinovaţi de astfel de gînduri”.
Totuşi în multe cazuri ei au fost maltrataţi.
Partea 3
De ce au fost persecutaţi vechii pocăiţi de către inchiziţia romano-catolică?
Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. (Matei 24:9)
Maria van Beckum (înainte de 1510 – 13 noiembrie 1544) a fost o nobilă olandeză și anabaptistă executată pentru erezie.
Maria s-a născut în Markelo ca fiica lui Johan II van Beckum (m. 1526) și Johanna van Wrede (decedată înainte de 1511). Era sora lui Johan III van Beckum. După ce fratele tatălui lor a murit, s-au mutat la Nijenhuis din Diepenheim. Când mama lor a murit, tatăl lor s-a recăsătorit cu Beatrix van de Hoeve, care a dat-o pe Maria afară din casă pentru că a devenit adeptul lui David Joris. În 1542, anabaptiștii au fost declarați eretici în Țările de Jos, iar la ceva timp după aceea, Maria a fost primită de fratele ei. Maria a fost arestată la 31 mai 1544 la ordinul lui Goesen van Raesveldt, executorul judecătoresc din Twente, care era o rudă și era următorul în ordine ca moștenitorul Nijenhuis, deoarece Jan și Ursula van Beckum nu aveau copii. Cumnata ei Ursula a însoțit-o din simpatie. Ambele femei au fost condamnate la moarte prin ardere. Cazul lor a atras multă atenție și Maria este amintită în Oglinda martirului de Thieleman J. van Braght. Existau sute şi mii de asemenea cazuri.
Vechii pocăiţi erau persecutaţi deoarece credeau altfel decât romano-catolicii, ceea ce strârnea furia şi ura liderilor acestei religii.
Înainte ca romano-catolicii să le dea porecla de "anabaptişti" vechilor pocăiţi, ei au fost etichetaţi altfel, ca creştini noi, husiţi, valdenzi sau lollarzi.
Principiile vechilor pocăiţi au fost atent studiate şi raportate superiorilor săi de către inchizitorul Giacomo delle Marche.
Giacomo delle Marche s-a născut la Monteprandone (Italia centrală), în septembrie 1394 şi a murit la Napoli, 28 noiembrie 1476). El a fost un călugăr, orator și inchizitor franciscan zelos, canonizat ulterior, care s-a ocupat intens de combaterea vechilor pocăiţi, numiţi de către el cu porecla de "husiţi".
Principiile husiților în descrierea raportului redactat de Giacomo delle Marche
În raportul său scris, inchizitorul franciscan a rezumat principalele convingeri ale hușiților în 67 de puncte, a căror combatere şi persecuție și-a pus-o ca principala sarcină.
După cum scria în raport: „Acestea sunt convingerile pe care le-am găsit și le-am distrus cu ajutorul Domnului ... :
1. Ca toată lumea să celebreze Cina Domnului cu pâine şi vin (Notă: adică împărtășirea pâinii și vinului credincioşilor, nu numai a pâinii, cum era practica la romano-catolici).
7. Că Fecioara Maria și ceilalți sfinți nu ne pot ajuta, doar Dumnezeu însuși.
12. Că nu trebuie să respectăm imaginile, pentru că în ele este un diavol care îşi bate joc de om, pentru că dacă un măgar este gonit în foc, îl va ocoli, dar reprezentarea /sculptura de pe cruce va arde până la ciot.
13. Că nu trebuie să ne facem nici pe Domnul Isus crucificat, nici crucea.
14. Că nu trebuie să facem semnul crucii.
15. Că nu trebuie să respectăm moaștele pentru că au fost inventate din lăcomie.
21. Că untdelemnul sfințit și ungerea cea din urmă și apa sfințită sunt fără valoare.
22. Că cristelnița este o invenție umană, pentru că Hristos a
botezat în râu.
27. Că ofrandele făcute pentru morți nu sunt de nici un folos.
28. Că Fecioara Maria nu trebuie pictată ca o curvă.
29. Că nu există purgatoriu.
32. Nu trebuie pictat papa când face liturghie, pentru că Diavolul îi învaţă și sunt demoni în jurul lui.
33. De acel blestem al papei nu trebuie să ne temem sau să îl luăm în seamă, pentru că atâta timp cât cineva blestemă – Dumnezeu binecuvântează.
34. Ca episcopul poate să se căsătorească cu o fecioară, iar monahismul şi legile mănăstireşti sunt o invenție a Diavolului.
38. Că marii preoți care blestemă poporul lui Dumnezeu sunt mădulare ale diavolului și ale antihristului.
40. Că trufașul vicar al lui Hristos (adică Papa) nu este vrednic nici măcar să fie păzitorul unui copil.
61. Că legea lui Hristos este suficientă pentru mântuire, fără legi inventate de oameni.
62. Că cei ce se închină la picturi (icoane) sunt idolatri”.
Partea 4
Sinodul martirilor vechilor pocăiţi (anabaptişti)
Fruntaşii (liderii) vechilor pocăiţi insistau pe citirea, studiul şi împlinirea celor citite din mărturia Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos şi a apostolilor săi. Tot timpul cereau ca fraţii şi surorile din comunităţile lor să trăiască o viaţă sfîntă, după Evanghelie.
Va îndemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, sa aveti toti acelasi fel de vorbire, sa n-aveti dezbinari intre voi, ci sa fiti uniti, in chip desavarsit, intr-un gand si o simtire. (1Corinteni 1:10)
Deoarece printre pocăiţii vechi sau altfel spus anabaptişi au început să pătrundă idei nebiblice, pe care ei nu le-au susţinut mai înainte, unul dintre fruntaşii de seamă Hans Denck (1495-1527), ajutat de ucenicul său Hans Hut (149?-1527) a pregătit o întâlnire unde i-a chemat pe toţi liderii pocăiţilor vechi ai vremii, pentru a clarifica punctele de vedere şi a organiza o campanie comună de mărturie.
Această întălnire s-a numit mai tărziu "Sinodul Martirilor" şi s-a ţinut la Augsburg, în luna august a anului 1527.
Acest sinod s-a numit "Sinodul martirilor", deoarece fiind trădaţi şi bănuiţi pe nedrept de complot împotriva statului, majoritatea lor au fost prinşi şi executaţi, doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5 ani mai târziu), printre care şi organizatorii Denck şi Hut. Sinodul urmărea să unească bisericile vechilor pocăiţi sub o credinţă comună.
În vederea acesteia, au fost prezentate spre dezbatere proaspăt formulatele Articole de la Nicolsburg, unde s-a ţinut o întâlnire în prealabil. Ele constau în următoarele declaraţii de credinţă:
1. Credincioşii trebuie să aibă mărturia duhului lui Dumnezeu, a botezului în apa mărturiei şi pecetea suferinţei pentru credinţă.
2. Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
3. Adunarea (Biserica) este un singur trup al credincioşilor în comuniune. Fiecare trebuie să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
4. Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea Împărăţiei.
5. La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi achitaţi şi vor stăpâni întru dreptate.
6. Sufletele tuturor morţilor dorm până la înviere, de aceea nici un sfânt care a murit nu poate mijloci la tronul lui Dumnezeu, numai Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, care a înviat dintre cei morţi şi stă la dreapta lui Tatălui.
7. Toţi cei care tăgăduiesc Lumina conştiinţei lăuntrice dăruită oamenilor vor îndura osânda pierzării.
Această mărturie a fost dată tuturor membrilor sinodului să o studieze şi să o răspândească printr-o o strategie de propagare prin întreaga lume.
Partea 5
Mărturia biografică a unui pocăit vechi (anabaptist)
“Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!” (Matei 5:11)
Biografia lui Hans Denck (1495-1527)
Hans Denck (c. 1495 – 27 noiembrie 1527) a fost un teolog german și lider anabaptist în timpul Reformei, unul dintre autorii Articolelor de la Nicolsburg (Mikulov, Cehia) şi unul dintre organizatorii "Sinodul Martirilor" ce s-a ţinut la Augsburg (Bavaria, Germania), în luna august a anului 1527.
Denck s-a născut în 1495 în orașul bavarez Habach. A intrat la Universitatea din Ingolstadt pe 10 octombrie 1517 și a absolvit în 1519. Denck a început să lucreze ca tutore de familie în Niederstotzingen. La recomandarea lui Johannes Oecolampadius, Denck a devenit director la școala St. Sebaldus din Nürnberg în 1523. S-a implicat în procesul fraților artiști Sebald și Barthel Beham, care au fost expulzați din oraș în 1524 la instigarea lui Andreas Osiander. La Nürnberg, l-a întâlnit pe Thomas Müntzer și astfel a intrat mai întâi în contact cu teologia radicală, dar nu s-a putut ataşa de teologia revoluţionară a acestuia, deoarece el înţelegea altfel Evanghelia, care îl învăţa că trebuie să fie supus autorităţilor vremelnice, după cum a fost şi Christos, care a recomandat fuga de persecuţie şi nu apărarea cu armele. Ca urmare a convingerilor sale, care probabil s-au clarificat şi cizelat cu timpul, el cerându-şi iertare pentru unele greşeli - după ce a luat parte la adunările fraţilor pacifişti, a fost alungat din Nürnberg în ianuarie 1524 și forțat la o viață rătăcitoare, din cauza unor calomnii, pe care a dus-o de acum înainte până la moartea sa.
În 1525 a plecat la Augsburg unde l-a întâlnit în aprilie 1526 pe Balthasar Hubmaier care l-a impresionat foarte mult și cel mai probabil l-a botezat. La sfârșitul anului 1526 a fugit de acolo și a ajuns la Strasbourg în noiembrie 1526, unde a rămas cu Ludwig Haetzer, un anabaptist cu gânduri asemănătoare. De acolo a fost și el alungat, iar după o lungă perioadă de rătăcire în sudul Germaniei și Elveția și-a găsit refugiul la Johannes Oekolampad la Basel. După ce a participat la Sinodul Martirilor din Augsburg, s-a întors la Basel unde a murit în 1527 de ciuma bubonică. În scrierile sale cerea respectarea autorităţii şi a evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos în biserici şi ducerea curăţirii (reformei) bisericii până la capăt; împreună cu Haetzer a tradus cărțile biblice ale Profeților în germană (Worms 1527).
Teologie
Pentru Denck, cuvântul viu, interior al lui Dumnezeu, trebuia înţeles prin duhul lui Dumnezeu, altflel citirea Scripturii nu producea roade... Pentru Denck sacramentele erau doar simboluri: botezul un semn de angajament, comuniunea cu Cina Domnului o ceremonie de pomenire.
Denck a susținut că Hristos este întruchiparea persoanei perfecte, niciodată separată de Dumnezeu pentru că a făcut întotdeauna voia lui Dumnezeu. Astfel Hristos servește ca model al credinciosului care îl slujeşte pe Creator. Accentul lui Denck a fost pus pe a fi în ucenicia lui Isus. Motto-ul său era: „Nimeni nu-L poate cunoaşte cu adevărat pe Hristos decât cel care Îl urmează în viaţă”.
Deoarece Hans Denck, Georg Blaurock, Leonhard Schiemer, Menno Simons şi alţi lideri ai vechilor pocăiţi au chestionat anumite doctrine de seamă a papei şi a reformatorilor, care nu se regăseau în Biblie şi au evitat accentuarea necesităţii acceptării acestor doctrine similar cu cele clare din Biblie, a fost pornită o campanie de calomnie împotriva lor. La fel ca alţi predicatori ai vechilor pocăiţi de la Nikolsburg şi din alte părţi a combătut doctrina extremiştilor care agitau lumea împotriva autorităţilor sau spuneau că Hristos a fost doar un „mare profet”.
Lui Denck i s-a pus problema cum este binecuvântat un credincios?
I se spunea că această binecuvîntare se putea obţine prin justificarea prin credinţă însă el a observat că credinţa era ceva mai mult decît o simplă acceptare a ceea ce a auzit şi a citit. El a constatat o rezistenţă firească împotriva citirii Scripturilor, care însă, cu toate acestea, era învinsă prin vocea intimă a conştiinţei care îl constrîngea să facă acest lucru (această lectură). Hristos pe care îl descoperea Scriptura corespundea la tot ceea ce propria lui inimă îi descoperise deja. El a adăugat că el nu putea înţelege Biblia citind-o în mod superficial, ci numai atunci cînd Duhul Sfînt o descoperă inimii şi conştiinţei lui.
Documentul preoţilor luterani care a contribuit la condamnarea lui Denck spune că el „a avut intenţii bune", că convingerile lui erau exprimate cu atâta inteligenţă creştină încît era posibil de a accepta felul lui de gîndire. Cu toate acestea, liderii de la lutherani s-au agitat că el va pune bazele unei noi partide religioase şi ţinînd cu orice chip de unitatea bisericii luterane, s-au văzut obligaţi de a acţiona cu asprime împotriva lui, recurgând chiar la calomnii nejustificate. Ori unde s-a dus, Denck a constatat că perfida calomnie i-a luat-o înainte, şi că i se atribuiau tot felul de doctrine primejdioase, făcînd din el un om periculos, care trebuia evitat şi eliminat.
El nu şi-a permis niciodată să incite la represalii împotriva adversarilor săi. După obiceiul epocii, el a trebuit să sufere acuzaţii violente, însă scrierile sale nu au avut niciodată imprimate un astfel de spirit. Fiind odată într-un mod special provocat, el a scris: „unii m-au ignorat şi m-au acuzat de o aşa manieră încît chiar şi o inimă bună şi smerită cu mare greutate poate să accepte acest lucru". Şi apoi încă: „Eu sînt cu inima dezolată de a fi în dezacord cu mulţi fraţi pe care eu îi privesc ca pe fraţii mei, deoareceşi ei îI adoră pe Dumnezeul pe care şi eu îI cinstesc. Atîta timp cît lucrul acesta depinde de mine eu nu vreau să fac din fratele meu un vrăjmaş sau din Tatăl meu un Judecător, ci de a mă împăca pe drum cu toţi adversarii mei".
Denck a petrecut cîtva timp sub acoperişul ospitalier al unui frate din Saint Gali, după care el a trebuit să plece cînd gazda sa a avut de a face cu autorităţile. Graţie influenţei prietenilor săi, el a găsit un loc la Augsburg. În acest oraş au existat atunci lupte între luterani şi adepţii lui Zwingli ca şi între aceste două tabere şi catolici.
In afară de aceasta nivelul moral al poporului era foarte scăzut. Făcîndu-i-se milă de aceste sărmane suflete, deşi era speriat că va fi înţeles greşit, şi expus autorităţilor ca agitator anabaptist revoluţionar, Denck începu să adune pe aceia care consimţeau să se adune ca credincioşi şi să-i îndemne ca la credinţa în lucrarea de răscumpărare a lui Hristos ei să asocieze o purtare sfîntă, călcînd pe urmele Lui, în viaţa lor de zi cu zi.
El nu se alăturase încă la credincioşii numiţi baptişti sau anabaptişti. El a făcut la Augsburg ceea ce făceau fraţii şi surorile pocăite cu adevărat în alte părţi şi ceea ce el observase îndeaproape la St. Gali, încercând să păstreze pacea cu toţii şi să îndemne pe toţi la sfinţenie şi unitate în credinţă, după cum citea în Biblie:
- Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evr.12:14)
- dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul spre ascultarea si stropirea cu sangele lui Isus Hristos: Harul si pacea sa va fie inmultite! (1Pet.1:2)
Din această perspectivă a participat la dezbaterea Articolelor de la Nicolsburg (Mikulov, Cehia) şi a organizat "Sinodul Martirilor" ce s-a ţinut la Augsburg (Bavaria, Germania), în luna august a anului 1527.
Partea 6
O curăţire a poporului lui Dumnezeu
Încercarea de a uni fracţiunile anabaptiştilor crează probleme
Matei 24:10. Atunci mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.
11. Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
12. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.
13. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
Sinodul Martirilor din Augsburg (1527)
Așa-numitul Sinod al Martirilor din Augsburg a fost o întâlnire supraregională a liderilor anabaptiști din sudul Germaniei, elvețiene și austriece, care a avut loc în perioada 20-24 august 1527 la Augsburg. Scopul acestei întâlniri, care a constat din aproximativ 60 de delegați din diferite grupuri anabaptiste, a fost să ajungă la un acord asupra doctrinelor anabaptiste centrale între anabaptiștii elvețieni pacifisti ai Confesiunii Schleitheim și celelalte două grupări de anabaptiștii militanți din Germania de Sud şi Austria și să adopte cel putin o declaratie de convergenta. Un rezultat concret al întâlnirii a fost trimiterea de predicatori și emisari în zonele de activitate respective, care să prezinte adunărilor ceea ce s-a discutat. Termenul de Sinod al Martirilor provine din faptul că mulți dintre cei care au participat la adunare au fost martirizați la scurt timp după aceea.
Mișcarea anabaptistă s-a confruntat cu sarcina dificilă de a oferi diferitelor sale grupuri o bază uniformă. Din acest motiv, un sinod anabaptist avusese deja loc la Schleitheim în primăvara anului 1527 sub conducerea lui Michael Sattler, care a adoptat așa-numitele articole Schleitheim în cursul întâlnirii. În această mărturisire, acceptarea funcțiilor laice, depunerea jurământului și serviciul militar au fost respinse în mod fundamental şi anumite interpretări şi remarci care puteau fi considerate pro-turce, au trezit bănuiala autorităţilor. Alte grupuri de anabaptiști, în special anabaptiștii din Germania de Sud, au considerat că autoritățile erau legitimate de romani, capitolul 13, să ceară supușilor lor să depună un jurământ și să servească în arme. Prin urmare, a fost un punct important pe ordinea de zi a Sinodului Martirilor să se ajungă la un acord între anabaptiștii elvețieni și sud-germani asupra acestor chestiuni. Pe ordinea de zi a fost și escatologia anabaptistă.
Faptul că Augsburg a fost aleasă ca locație a sinodului anabaptist s-a datorat locației sale centrale. La acea vreme, zonele cu anabaptism erau limitate la părți din sudul și centrul Germaniei, Elveția, Alsacia, Moravia și Tirol. Cu siguranță a fost, de asemenea, semnificativ faptul că în Augsburg a existat o mare congregație anabaptistă, care în 1527 se aduna încă relativ liber și, datorită dimensiunii sale, a putut oferi o sală de întâlnire și un spatiu potrivit pentru cei aproximativ 60 de participanți.
Participanţi
Nu toate numele membrilor sinodului au supraviețuit. Cu toate acestea, următorii 34 de participanți sunt cunoscuți și pot fi repartizați în diferite grupuri anabaptiste.
Cel mai mare grup dintre ei au fost adepții lui Hans Hut:
Eukarius Binder din Coburg
Burkhard Braun de la Ofen
Leonhard Dorfbrunner din Weißenburg
Hans Gulden din Biberach
Sigmund Hofer
Hans Hut
Jakob Leitner din Uttenreuth
Marx Meier din Altenerlangen
Joachim Mertz din Bamberg
Hans Mittermaier din Ingolstadt
Georg Nespitzer din Passau
Leonhard Schiemer din Judenburg
Hans Schlaffer
Leonhard Spörle din Briderichingen
Ulrich Trechsel din Franconia
Thomas Waldhauser
Jakob Wiedemann din Memmingen
Al doilea grup ca mărime a fost format din membrii comunității anabaptiste din Augsburg:
Jacob Dachser
Matheis Finder
Gall Fischer
Laux Fischer
Konrad Huber
Hans Kiessling
Hans Leupold
Bartolomeu Nussfelder
Sigmund Salminger
Peter Scheppach
Anabaptiștii elvețieni au fost reprezentați de trei emisari:
Hans Beck de la Basel, Jakob Gross de la Waldshut și Gregor Maler de la Chur.
Fracțiunea de la Worms
Hans Denck, Ludwig Hätzer și Jakob Kautz de la Worms.
Locurile de întâlnire ale sinodului anabaptist din Augsburg au fost casa țesătorului Gall Fischer, casa cuibărului Konrad Huber și casa măcelarului Matheis Finder.
Dezbateri
Nu există procese verbale de negociere pentru Sinodul Martirilor din Augsburg și nici un comunicat scris. Subiectele negocierilor lor nu pot fi deduse decât din interogatoriile judiciare la care au fost supuși mai târziu mulți participanți la sinod. Două dintre cele trei întâlniri au fost sub conducerea comună a lui Hans Hut și Hans Denck.
Jurământul și purtarea armelor – conform înregistrărilor acestor interogatori – au fost tratate la începutul sinodului. În acest context, Hans Hut i-a contrazis pe anabaptiștii elvețieni și a susținut depunerea jurământului, precum și serviciul militar. Cererea elvețiană pentru un cod vestimentar uniform pentru anabaptiști a întâmpinat rezistență și din partea lui Hans Hut.
Profeția lui Hans Hut că „la trei ani și jumătate după Războiul Țăranilor”, și anume în 1528, va veni judecata lui Dumnezeu, „păcatul să fie pedepsit și autoritățile să fie exterminate” a fost respinsă de o mare majoritate. Deși cineva a fost de acord cu el în principiu că întoarcerea lui Isus Hristos este iminentă, un calcul și o specificare a momentului în timp cu referire la pasajele biblice relevante sunt respinse. După lungi negocieri, s-a ajuns la un compromis pe această temă. Deși Hut nu și-a retras declarațiile profetice, el a promis „de acum înainte să nu le învețe în mod public”, ci doar să le comunice celor care în privat „și-au dorit din suflet acest lucru”.
Trimitere
La sfârșitul Sinodului Martirilor a existat un acord de a trimite misionari din Augsburg pentru a aduna „cât mai mulți dintre cei aleși” în așteptarea revenirii iminente a lui Isus. Solii anabaptiști au fost trimiși individuali și în perechi în următoarele zone bine delimitate:
Peter Scheppach și Ulrich Trechsel la Worms
Hans Denck și Hans Beck la Basel Land și zona din jurul Zurichului.
Gregor Maler la Vorarlberg
Georg Nespitzer până în Franconia de mijloc
Leonhard Spörler și Leonhard Schiemer în Bavaria
Leonhard Dorfbrunner la Linz
Hans Mittermaier în Austria și
Eukarius Binder și Joachim Mertz în regiunea Salzburg
Cu toate acestea, acest plan de misiune pe scară largă nu a avut succes, posibil din cauza unei trădări din cauza învăţăturilor fanatice ale lui Hans Hut, studiate pe ascuns, de a căror consecinţă unii lideri anabaptişti pacifişti şi autorităţile statale se temeau. Cei mai mulți dintre emisarii trimiși au suferit martiriul la scurt timp după ce au ajuns în zonele de activitate care le-au fost atribuite și, astfel, au făcut din reuniunea anabaptiștilor din Augsburg așa-numitul Sinod al Martirilor din Augsburg.
Potrivit lui Hans Guderian, Sinodul Martirilor din Augsburg „reprezintă atât un punct culminant, cât și un punct de cotitură în dezvoltarea anabaptismului timpuriu. Pentru că aici erau lideri anabaptiști cu un caracter atât de diferit împreună, în număr atât de mare, pentru ultima oară. Drumul comunităților anabaptiste a dus la Augsburg în persecuție și martiriu, în retragere și separare de lume.”
Vinovat în mare parte a fost poziţia profetică a lui Hans Hut, prin acea carte scrisă cu cerneală roşie de către el, numită “Cartea Roşie”, plină de interpretări greşite şi aşteptări greşite, care a condus pe mulţi anabaptişti în rătăcire şi a dat undă verde autorităţilor bănuitoare, care aşteptau o nouă răscoală anabaptistă, ca cea condusă de Thomas Müntzer. Aceasta s-a şi întâmplat în anul 1533, când anabaptiştii militanţi şi-au dat întâlnire la Münster, Germania. Aici se adunau în piaţa primăriei, unde cântau psalmi şi îl ascultau pe predicatorul anabaptist militant Bernd Rothmann - un adept al lui Melchior Hoffman (1495 – c. 1543), care predica despre o împărăţie de o mie de ani pe pământ. Anabaptiştii soseau la Münster din Suedia, Alsacia, Olanda, Boemia, Moravia, Elveţia, Ţările de Jos şi alte părţi. Pentru a nu stârni atenţia autorităţilor, îşi ţineau adunările în mod discret, unde invitau oamenii şi făceau prozelitism. Anabaptiştii susţineau că sunt în timpul în care se va instaura pe pământ Regatul Sionului, Ierusalimul Nou, unde toţi oamenii vor fi egali, nu vor mai fi bogaţi dar nici săraci, ci va fi “Împărăţia lui Dumnezeu”. În acest timp, consiliul municipal a fost divizat, iar la alegerile din martie 1533 consiliul ce guverna oraşul a devenit complet protestant. Ca una dintre primele decizii, consiliul l-a însărcinat pe Bernd Rothmann să elaboreze un nou tip de biserică. Cererea lui Rothmann pentru botezul adulților a divizat mișcarea protestantă din oraș, dar majoritatea populaţiei susținea în continuare poziția lui Bernd Rothmann. Orașul a devenit un centru anabaptist între 1534 și 1535, fiind sub conducere anabaptistă pentru 18 luni — între februarie 1534, când a fost capturată primăria și Bernhard Knipperdolling instalat ca primar, și iunie 1535, când oraşul a fost cucerit.
Dumnezeu a permis teribila persecuţie asupra anabaptiştilor de înainte şi de după Sinodul Martirilor, ca pleava ce s-a strecurat în poporul lui Dumnezeu – adică cei ce susţineau învăţături false - să piară din poporul Său. Astfel curăţat, poporul lui Dumnezeu a devenit din nou pacifist, cedând în mâna lui Dumnezeu răzbunarea, după cum este scris:
- Preaiubitilor, nu va razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris: "Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati", zice Domnul. (Rom.12:19)
- Caci stim cine este Cel ce a zis: "A Mea este razbunarea, Eu voi rasplati!", si in alta parte: "Domnul va judeca pe poporul Sau." (Evr.10:30)
Răscoală anabaptistă condusă de Thomas Müntzer
Thomas Müntzer (n. 1469 Stolberg (Harz) - d.† 27 mai 1525 lângă Mühlhausen/Thüringen) a fost un teolog evanghelist și revoluționar din timpul Războiului Țărănesc German.
Müntzer a fost preot de religie protestantă și unul dintre admiratorii lui Martin Luther. El s-a opus și a dezaprobat nu numai dictatura spirituală a papei de la Roma, ci și oprimarea maselor în general. Din cauza poziției radicale și textelor sale revoluționare, se va depărta de Luther și se va apropia de mișcarea țărănească.
Țăranii germani s-au răsculat în anul 1524, astfel că, în anul următor, are loc ceea ce este cunoscut drept Războiul Țărănesc German, conducătorul acestora fiind Thomas Munzer. Armata sa, compusă din 40.000 de țărani, avea drept scop distrugerea mănăstirilor și omorârea opozanţilor. Deși mai mică, armata nobiliară era bine instruită, astfel încât aceștia au învins armata lui Müntzer, omorând circa 30.000 de oameni. Munzer a fost rănit, luat prizonier și omorât prin schingiuire.
Cu toate acestea Satana nu a putut opri studiul Bibliei şi nici chemarea la pocăinţă şi desteptare a lumii din întunericul spiritual, din contră, după acea curăţire poporul lui Dumnezeu a devenit mai luminat şi pus pe fapte bune.
Partea 7
Evenimente din jurul Sinodului Martirilor
Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evr.12:14)
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. (Mat.11:29)
După ce Hans Denck a făcut o vizită a Dr. Hubmeyer şi a hotărît să împărtăşească soarta fraţilor şi să fie botezat prin afundare în apă. Botezul era o condiţie importantă pentru a putea fi considerat cineva în părtăşie cu Christos, dar mulţi anabaptişti nu înţelegeau ce înseamnă a fi ucenicul Lui şi astfel se făceau ucenicii unor oameni cu revoluţionare, prin care doreau să facă o lume mai bună prin violenţă, ceea ce Domnul Isus Christos nu a învăţat.
Înainte de sosirea lui Denck la Augusburg au existat deja mulţi credincioşi botezaţi şi biserica creştea în mod rapid, formându-se trei biserici anabaptiste cu idei diferite. Cea mai mare parte din ei erau săraci, dar au existat totuşi şi unii bogaţi şi cu stare bună. Scrierile şi rîvna lui Eitelhans Langenmantel au atras multă lume.
Eitelhans Langenmantel (* în jurul anului 1480 în Leitershofen; † 11 mai 1528 în Weißenhorn) a fost un membru al familiei patriciene din Augsburg Langenmantel vom Sparren, care s-a stins ulterior, și un martir al mișcării anabaptiste. El era unul din fiii unui eminent cetăţean din Augsburg care fusese primar de patrusprezece ori şi care servise statul ocupînd funcţii înalte. Prin publicarea scrierilor și a criticilor conținute în acestea, Eitelhans Langenmantel a atras dușmănia clerului evanghelic. În martie 1527 a fost închis, dar numai câteva zile mai târziu - cu un avertisment sever - eliberat din nou. Pe baza diverselor indicii, Friedrich Roth presupune că Langenmantel a fost botezat de Hans Hut cu puțin timp înainte de capturarea sa în martie 1527, dar că acest botez a rămas ascuns autorităților. Prima scriere a lui Langenmantel face deja probabil ca acesta să fie ca acasă din punct de vedere spiritual în cercurile anabaptiste, chiar dacă nu a luat în mod expres o poziție cu privire la problema botezului acolo. După eliberare, Langenmantel a lucrat câteva luni în comunitatea anabaptistă din Augsburg fără a deține o funcție oficială acolo. De asemenea, nu este menționat pe nume ca participant la așa-numitul Sinod al Martirilor din Augsburg, care a avut loc între 20 și 24 august 1527. De asemenea, nu se știe căreia dintre cele trei comunități anabaptiste din Augsburg îi aparținea Langenmantel. Cu toate acestea, când un val de arestări împotriva anabaptiștilor din Augsburg a început în septembrie 1527 după încheierea “Sinodului Martirilor”, Eitelhans Langenmantel a fost și el printre prizonieri. Deoarece suferea de o boală gravă a piciorului, a fost adus la primăria din Augsburg pentru o audiere sub cea mai strictă pază. Acolo a fost supus interogatoriilor atât pe cale amiabilă, cât și violente. A fost expulzat din orașul Augsburg la mijlocul lunii octombrie 1527.
În anii care au urmat, Langenmantel și-a schimbat adesea locul de reședință. Acesta poate fi găsit pentru prima dată în Göggingen în casa baptistului Laux Lang, din ianuarie 1528 în Langenneufnach lângă Dinkelscherben. Nici aici nu era ferit de escadrile de cavalerie ale Ligii Şvabe, care îi căutau pe anabaptişti în toată regiunea dintre Augsburg şi Ulm. Multă vreme s-a ascuns așadar într-un han din pădurea de la vest de Augsburg. De acolo a fugit la Leitershofen, chiar lângă Augsburg. În cele din urmă, a decis să se întoarcă în orașul imperial, în ciuda expulzării care i-a fost dată. S-a ascuns acolo în casa fratelui său Bernhard Langenmantel timp de trei săptămâni, dar s-a întors la Leitershofen în aprilie 1528. Aici a fost arestat de răpitorii Ligii șvabe, dus la Weißenhorn împreună cu alți opt anabaptiști captivi și executat acolo împreună cu servitorul și servitoarea sa la 11 mai 1528. În timp ce Longcloak și slujitorul său erau tăiați capul, servitoarea sa a fost înecată.
Laux Lang
Laux Lang (inițial probabil Lukas Lang; † 1528 sau - mai probabil - la 15 decembrie 1535) a fost morar în Göggingen și membru al mișcării anabaptiste. Și-a pus casa din Gögging la dispoziția anabaptiștilor expulzați din Augsburg. Printre ei s-a numărat și mai târziu martirul anabaptist Eitelhans Langenmantel.
Viaţă
Laux Lang a fost unul dintre cei doisprezece copii ai aurarului din Augsburg Hans Lang și ai soției sale Margareta Sulzer. Frații săi au inclus Matthäus Lang von Wellenburg (1468–1540), care mai târziu a devenit arhiepiscop de Salzburg și cardinal și un persecutor fanatic al anabaptiștilor și al altor creștini evanghelici. Se știe că un alt frate pe nume Hans Lang s-a căsătorit în 1510 în perioada premergătoare Reichstag-ului din Augsburg. Printre invitați la nuntă s-a numărat și împăratul Maximilian I (1459–1519), care a luat parte la sărbători prin mijlocirea unei „apropiate confidente”. Lang a fost căsătorit cu Elisabeta, fiica baronului Franz von Thannhausen. Aceste puține informații despre mediul familial al lui Laux Lang arată că el era de descendență nobilă și nu săracă.
Lang a devenit faimos pentru că i-a oferit lui Eitelhans Langenmantel, un membru de frunte al comunității anabaptiste din Augsburg, adăpost în Göggingen pentru o lungă perioadă de timp după expulzarea sa din Augsburg. Acest lucru a făcut din casa lui Lang un loc de întâlnire pentru anabaptiști pentru câteva luni. Printre vizitatori s-au numărat: Hans Kiessling, Gall Vischer și Endres Widholz. Acolo a avut loc o adunare specială supraregională din 2 februarie 1528. A durat trei zile. Participanții au fost Augustin Bader din Augsburg, Mang Schleiffer din Viena, un anume Melchior din Salzburg și Leonhard Freisleben, profesor din Linz. Subiectul a fost „Cartea Roșie” a liderului anabaptist Hans Hut, care a murit în închisoare în decembrie 1527. Scrisul, scris cu cerneală roșie, este un compendiu al învățăturilor lui Hut și o concordanță biblică în termeni teologici importanți.
Laux Lang, gazda adunării, nu a avut voie să participe la discuții. Augustin Bader a justificat acest lucru cu cuvintele, printre altele: „Lucrurile nu merg la cei slabi!” În timp ce Gottfried Seebaß a interpretat această justificare ca un „semn al diferențelor discriminatorii” care fuseseră făcute în comunitatea anabaptistă, Anselm Schubert a văzut că atitudinea lui Bader arată un fel de fidelitate față de hotărârile Sinodului anabaptist, care a intrat în istoria bisericii ca Sinodul Martirilor din Augsburg. Ar corespunde, de asemenea, ordinelor lui Hut pentru diseminarea învățăturilor sale.
Sursele tac cu privire la sfârșitul lui Laux Lang. Se știe că prima sa soție Elisabeth (născută Schultheiss) a venit din Maltatal din Carintia și a murit înainte de 1510. Cea de-a doua soție Margarethe (născută Hofer zu Wildenwart) i-a supraviețuit și a fost căsătorită cu un baron necunoscut von Khuen (scris și Khon) în a doua căsătorie.
Succesiunea de botez, prin care a fost botezat Eitelhans Langemantel
Linia succesiunii botezului merge de la Eitelhans Langemantel (martie 1527) la Hans Hut (Rusaliile 1526), Hans Denck (primăvara 1526), Balthasar Hubmaier (Paștele 1525), Wilhelm Reublin (ianuarie 1525), Georg Blaurock (ianuarie 1525) şi Konrad Grebel (ianuarie 1525) înapoi. Datele dintre paranteze indică data botezului respectiv. Dovada în acest sens poate fi găsită în articolele biografice ale persoanelor menționate.
în 1527, biserica de la Augsburg număra aproximativ o mie o sută de membri şi lucrarea lor în ţinuturile învecinate a ajutat la întemeierea şi întărire a adunărilor din toate centrele principale.
Un scriitor, din bună sursă de informaţii scria următoarele :
„Se poate crede că mulţi avînd în inimă o adevărată sete şi fiind sătui de incriminări şi acuzaţii reciproce de erezie între eclesiastici, îşi caută zidirea lor în linişte şi liberi de orice duh sectar. Printre anabaptişti, sufletele cele mai curate au un ideal măreţ. Privind în urmă, ei suspină după o reînnoire a acelei glorioase epoci cînd apostolii mergeau din cetate în cetate, întemeind primele biserici creştine şi unde toţi membrii erau un trup, se adunau într-unduh de dragoste.”
Credincioşii au scris atunci multe cîntări în care şi-au exprimat adorarea lor şi experienţa lor creştină.
Persecuţia făcînd din nou ravagii şi fiind îndreptată în mod special împotriva lui Denck, care din cauza asocierii cu Hans Hut era bănuit de pregătirea unui eveniment revoluţionar, el a trebuit să părăsească Augsburgul refugiindu-se la Strassburg unde se găseau numeroase adunări de credincioşi botezaţi. Conducătorii partidului protestant erau doi oameni de valoare, care nu se ataşaseră în mod definitiv nici la Witenberg, nici la Zurich, cu toate acestea menţinînd legături frăţeşti cu Zwingli şi reformatorii elveţieni. Numele lor era Capiton şi Bucer. Primul socotea că ar fi posibil de a rămîne în legătură cu cele două partide şi de a le aduce la legături mai cordiale. El a ezitat de asemenea asupra problemei botezului şi a menţinut un contact amical cu mai mulţi fraţi anabaptişti, însă între aceştia din urmă se găseau oameni cu vederi extreme de care ei nu s-au debarasat.
Acest lucru a dăunat influenţei lor şi a îndepărtat de ei pe aceia care ar fi dorit o apropiere. Apoi Zwingli a introdus pedeapsa cu moartea pentru oricine nu avea părerea lui în materie de doctrină, ceea ce a făcut pe Capiton să se îndepărteze de el.
Cînd Denck a ajuns aci, condiţiile erau astfel şi fraţii erau atât de numeroşi şi influenţi încît părea că ei doreau să devină factorul dominant al vieţii religioase din oraş.
Denck s-a legat în curînd în mod frăţesc cu Capiton. Prin evlavia sa, darurile sale şi farmecul său personal, el a atras la sine ca la un conducător vrednic de încredere nu numai pe aceşti fraţi care se numeau „botezaţi" ci încă pe mulţi alţii, care tulburaţi din cauza condiţiilor atât de confuze ezitau asupra căii de urmat. Bucer a fost alarmat de aceste împrejurări şi gîndind că nu va exista un viitor pentru un partid lipsit de sprijinul autorităţii civile — în colaborare cu Zwingli — el a aţâţat atât de bine teama Consiliului oraşului, încît în cîteva săptămîni după sosirea lui Denck acesta primi o deciziune de expulzare.
Graţie numeroşilor săi prieteni, gata să intervină în favoarea sa, Denck ar fi putut probabil să mai rămînă la Strassburg, însă el avea ca principiu deplina supunere faţă de autorităţi, astfel că el părăsi oraşul în 1526. Expus multor primejdii, el s-a ascuns din loc în loc. La Worms, unde erau numeroase congregaţiuni, el a rămas un timp oarecare şi a făcut să se tipărească o traducere a proorocilor, făcută de el şi de Ludwig Hetzer (1527). În trei ani această lucrare a fost tipărită în treisprezece ediţii. Prima s-a tipărit mai întîi de cinci ori. Apoi anul următor de şase ori. Ediţia de Augsburg s-a retipărit de cinci ori în nouă luni. Puţin după aceea Denck a jucat un rol foarte important la o conferinţă a fraţilor veniţi din mai multe părţi şi ţinută la Augsburg. El s-a opus părerii unora care ar fi vrut mai bine să întrebuinţeze forţa împotriva persecuţiilor care creşteau. Această conferinţă a fost numită „conferinţa martirilor", deoarece mulţi din cei ce au participat aci au fost omorîţi mai tîrziu. Denck a plecat la Bale cu sănătatea ruinată din cauza oboselilor şi lipsurilor de tot felul şi cu anumite întrebări despre calea ce o urma. El a reluat legătura cu prietenul său din primele zile, reformatorul Hausschein, numit Oecolampade.
El era aproape de sfîrşitul său. Reformatorul i-a procurat un loc retras, sigur şi liniştit, unde el a murit în pace.
El a scris înainte de moartea sa: „îmi este foarte greu de a fi lipsit de un cămin, însă ceea ce mă apasă mai tare, este să ştiu că rîvna mea a adus atât de puţine rezultate şi atât de puţine roade. Dumnezeu ştie că eu aş fi vrut să văd mai mult decît orice, mai mulţi oameni proslăvind pe Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, din toată inima şi din tot cugetul, fie că ei sînt tăiaţi împrejur, botezaţi sau nu. Căci eu gîndesc altfel decît aceia care leagă împărăţia lui Dumnezeu de ceremonii şi de principiile lumii, oricare ar fi ele.”
În aceste timpuri cînd toleranţa este atît de puţin aplicată (practicată) el spunea: „În materie de credinţă totul trebuie să fie liber, de bună voie şi produsul unei convingeri".
Partea 8
Poziţia căldicică a lui Schwenckfeld
Se spune că Schwenckfeld a fost omul care a influențat anabaptismul, pietismul și puritanismul, dar se poate spune şi că el a fost influenţat de anabaptişti, însă nu a avut curajul să devină anabaptist, pentru a nu fi persecutat. El a renunţat la predicarea botezului şi pentru o vreme la Cina Domnului, precum şi la alte adevăruri pentru a nu fi confundat sau catalogat că ar fi de la anabaptişti. Astfel, el şi adepţii săi au creat o biserică căldicică:
"Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot!
Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in clocot, am sa te vars din gura Mea. (Apoc. 3:15, 16)
Caspar (sau Kaspar) Schwen(c)kfeld von Ossig (1489 sau 1490 – 10 decembrie 1561) a fost un teolog, scriitor, medic, naturalist și predicator german care a devenit reformator și spiritualist protestant. A fost unul dintre primii promotori ai Reformei Protestante din Silezia.
Schwenckfeld a ajuns la principiile Reformei prin Thomas Müntzer și Andreas Karlstadt. Cu toate acestea, el și-a dezvoltat propriile principii și s-a certat cu Martin Luther din cauza controversei euharistice (1524). El a avut propriile sale opinii asupra sacramentelor - doctrina Cărnii Cerești - dezvoltate în strânsă asociere cu colegul său umanist, Valentin Crautwald (1465–1545). Adepții săi au devenit o nouă sectă, care a fost interzisă în Germania, dar ideile sale au influențat anabaptismul, pietismul în Europa continentală și puritanismul în Anglia.
Mulți dintre adepții săi au fost persecutați în Europa și astfel forțați fie să se convertească, fie să fugă. Din această cauză, există congregații ale Bisericii Schwenkfelder în țări precum Statele Unite ale Americii (care erau atunci cele Treisprezece Colonii ale Marii Britanii).
Viaţă
Tinereţe
Schwenckfeld s-a născut în Ossig, lângă Liegnitz, Silezia acum Osiek, lângă Legnica, Polonia, din părinți nobili în 1489. Din 1505 până în 1507 a fost student la Köln, iar în 1507 s-a înscris la Universitatea din Frankfurt pe Oder. Între 1511 și 1523, Schwenckfeld a servit Ducatului de Liegnitz în calitate de consilier al ducelui Carol I (1511–1515), al ducelui George I (1515–1518) și al ducelui Frederick al II-lea (1518–1523).
De la catolic la reformator magistral, la reformator radical
În 1518 sau 1519, Schwenckfeld a experimentat o trezire pe care a numit-o „vizitare a lui Dumnezeu”. Scrierile lui Martin Luther au avut o influență profundă asupra lui Schwenckfeld, iar el a îmbrățișat reforma „luterană” și a devenit un student al scripturilor. În 1521, Schwenckfeld a început să predice Evanghelia, iar în 1522 l-a adus pe ducele Friedrich al II-lea la protestantism. El a organizat o Frăție a convertiților săi în scopul studiului și al rugăciunii în 1523. În 1525, el a respins ideea lui Luther despre prezența reală și a ajuns la o interpretare spirituală a Cinei Domnului, care a fost ulterior respinsă de Luther. Schwenckfeld a început să învețe că adevăratul credincios a mâncat trupul spiritual al lui Hristos. A impulsionat reforma oriunde a mers, dar a criticat și reformatorii despre care credea că au ajuns la extreme. El a subliniat că pentru a fi un creștin adevărat, nu trebuie să se schimbe doar exterior, ci interior. Din cauza comuniunii și a altor controverse, Schwenckfeld s-a rupt de Luther și a urmat ceea ce unii descriu drept „calea de mijloc”. Din cauza rupturii sale de Luther și Reforma Magistrală, oamenii de știință îl cataloghează de obicei pe Schwenckfeld ca membru al Reformei Radicale. S-a exilat de bunăvoie din Silezia în 1529 pentru a scuti presiunea asupra ducelui său și stânjeneala. A locuit la Strassburg din 1529 până în 1534 și apoi în Suvabia.
Învățăturile
Unele dintre învățăturile lui Schwenckfeld au inclus opoziția față de război, societăți secrete și depunerea jurământului, că guvernul nu avea dreptul să-și poruncească conștiința, că regenerarea se face prin har prin lucrarea interioară a Duhului, că credincioșii se hrănesc cu Hristos spiritual și că credincioşii trebuie să dea dovadă de regenerare. El a respins botezul copiilor, formele exterioare ale bisericii și „denominațiile”. Părerile sale despre Euharistie l-au determinat pe Luther să publice mai multe predici pe această temă în 1526 sacramentul trupului și sângelui lui Hristos – Împotriva fanaticilor.
Moarte
În 1561, Schwenckfeld s-a îmbolnăvit de dizenterie și s-a slăbit treptat până când a murit la Ulm în dimineața zilei de 10 decembrie 1561. Din cauza dușmanilor săi, faptul morții sale și locul înmormântării sale au fost ținute secrete.
Partea 9
Controversele şi numele dat de Schwenckfeld vechilor pocăiţi: baptişti
Schwenckfeld a dat vechilor pocăiţi numele de baptişti, dar i-a numit şi picarzi, adică valdenzi.
În ceea ce priveşte botezul Schwenckfeld învăţa că el nu mîntuieşte şi că poţi fi mîntuit şi fără ca să fii botezat (aluzie la târharul pocăit de pe cruce). Totuşi el vedea importanţa acestui act, că atunci cînd credincioşii se botează, ei fac mărturisirea lor de credinţă. În ceea ce priveşte copii din leagăn, spunea el, ei nefiind în stare să aibă credinţă ei nu sînt în stare să fie botezaţi.
El nu s-a alipit de aşa numiţii anabaptişti. Cu toate că îi descria ca oameni evlavioşi, despărţiţi de marea mulţime a celor indiferenţi, remarcaţi pentru purtarea lor bună şi pentru convingerilor lor serioase, el îi acuza de legalism şi ignoranţă. El nu a negat că acolo erau şi mulţi alţii oameni, remarcând pe fraţii evlavioşi şi care sufereau pe nedrept.
El a văzut toate elementele fanatice ale războiului ţăranilor, cu excentricii de la comuna din Munster şi cu făptuitorii de desordini în numele religiei. Susţine că a cunoscut pe „primii baptişti " şi descrie apoi mişcarea care a fost compromisă şi distrusă din cauza războiului ţăranilor. Menţionează oameni de tipul lui Balthazar Hubmeyer, ca fiind ucenici ai lui Hans Hut, deşi Hubmeyer era un adversar hotărît al învăţăturilor exagerate şi neponderate ale lui Hut. Aminteşte din nou zvonul că Hut s-ar fi sinucis în închisoare, însă el adaugă posibilitatea că acest act a fost probabil involuntar şi el dă numele de „baptişti Hutiţi" tuturor acelora care au fost numiţi în general „anabaptişti". El povesteşte anumite anecdote defavorabile, care i-au fost comunicate prin scrisoare şi repetă părerea unei persoane care părăsise una din adunările „Hutiste" cu toate că el nu avea decît o sărmană opinie despre creştinismul său. El spune că aceşti baptişti nu aveau decît cunoştinţe superficiale asupra credinţei, asupra mîntuirii prin har şi a siguranţei mîntuirii şi că peste tot ei nu au înţeles idealul adevăratei biserici apostolice.
„Ei îşi închipuie, spunea el, că... de îndată ce ei sînt primiţi în mod vizibil... în propriile lor adunări, ei aparţin poporului sfînt al lui Dumnezeu, poporului pe care El şi l-a ales dintre toate celelalte, bisericii curate şi fără pată. Totuşi darurile Duhului Sfînt, frumuseţea şi ornamentele bisericilor creştine aşa cum sînt descrise în Scripturi, nu se manifestă deloc la ei. Pentru ei o drept credincioşie exterioară este semnul adevăratei biserici a lui Hristos. De asemenea un duh de critică antibiblic şi de mîndrie spirituală îi caracterizează. Ei sînt atît de satisfăcuţi de ei înşişi şi de tot ceea ce fac ei, încît condamnă pe toţi aceia care nu gîndesc ca ei, adică pe cei care nu au acceptat modul lor de botez şi nu frecventează adunările lor. Ei îi consideră ca afară din adunarea sfinţilor şi sub puterea lui Satan. Chiar dacă ceilalţi fraţi erau plini de credinţă ca Ştefan, umplut de Duhul Sfînt şi de înţelepciune divină, acest lucru nu are decît puţină valoare pentru aceşti baptişti, căci ei sînt atât de mult legaţi, mai ales conducătorii lor, în judecăţi uşuratice, de dragoste de ei înşişi şi de mîndrie duhovnicească, în adunările lor ei frîng întotdeauna pâinea; cina şi botezul ocupînd în sinea lor locul cel mai important. Dacă vizitaţi una din adunările lor, îi veţi socoti pe ei drept poporul lui Dumnezeu, căci nu se poate îndoi nimeni de evlavia lor în conduita lor exterioară".
El arată apoi că fariseul din pildă, avea o mai mare aparenţă de evlavie decît vameşul. Eu, adaugă el, eu nu blamez evlavia exterioară la baptişti sau la călugări, însă acest lucru nu este îndeajuns pentru a spune: „veniţi aici să fiţi botezaţi". El mai constată apoi că se tiranizează conştiinţa membrilor, că legalismu se ataşează la numite obiceiuri, la lucrări exterioare, cum ar fi îmbrăcămintea. Apoi în sfîrşit, el combate vederile lor în ceea ce priveşte prestarea de jurămînt, războiul şi participarea la guvernarea civilă. Din toate acestea se poate trage concluzia că printre aceşti credincioşi ca şi în orice comunitate puţin mai mare, au existat slăbiciuni şi erori şi că îngustimea şi legalismul despre care vorbeşte Schwenckfeld erau limitări la care baptiştii – aşa cum îi numeşte el pe anabaptişti - erau supuşi şi împotriva cărora cei mai buni dintre ei nu încetau să protesteze.
Schwenckfeld condamna cruzile persecuţii îndreptate împotriva lor. „Eu aş fi vrut să cruţ pe oamenii simpli şi evlavioşi întîlniţi la ei", spunea el, şi reaminteşte auditorilor săi că există printre aceşti fraţi, adevăraţi creştini, care chiar dacă nu au cunoştinţă, au totuşi viaţă din Dumnezeu. El menţionează bucuria lor în mijlocul suferinţelor şi adaugă că, dacă cum se spune, sînt răsvrătiţi, este treaba guvernului civil de a se ocupa de acest lucru. După socoteala sa, el i-a găsit întotdeauna trăind în pace, fără cel mai mic gînd de răsvrătire.
Datorită lucrării sîrguincioase a lui Schwenckfeld, s-au format cercuri de credincioşi în toată Silezia, la Lignitz şi în împrejurimi.
Ei erau un model de adevărată evlavie pentru cei din jurul lor. Abuzîndu-se prea mult de Sfînta cină, Schwenckfeld a oprit prăznuirea ei un oarecare timp, şi influenţa învăţăturii sale — cum să evite a lua cina în chip nevrednic — a fost aşa încît clerul luteran din Liegnitz a început ca să urmeze exemplul său (1526). De aici acuzaţia ce i s-a adus cum că el depreciază Cina Domnului cu toate că tocmai contrariul l-a împins ca să acţioneze astfel.
Partea 10
Replica vechilor baptişti (anabaptişti) numiţi şi picarzi, adică valdenzi, în faţa lui Schwenckfeld
Schwenckfeld arată că în vremea lui erau patru biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă – iar el dorea unitatea acestora. Este ciudat că nu menţionează biserica ortodoxă, posibil din cauză că o considera o anexă a celei papale.
Dorinţa sa mare era de a realiza unitatea bisericii. ,,Ah Doamne binevoieşte ca noi să fim cu adevărat trupul lui Hristos, uniţi prin legăturile dragostei... dar vai! Pînă în prezent noi nu vedem: nimic care ar putea să se asemene cu prima biserică, unde credincioşii erau o inimă şi un gînd..." „Noi voim cu toate acestea să rămînem fermi în libertatea la care Hristos ne-a chemat, fără să formăm secte omeneşti sau să ne întoarcem de la biserica creştină, universală. Noi nu voim să ne punem din nou sub jugul robiei, ci noi ne ataşăm la secta divină cea a lui Isus Hristos. Dorinţa inimii mele este de a putea ajuta pe fiecare să înţeleagă adevărul şi unitatea lui Hristos şi a Sfîntului Său Duh; eu nu vreau să propag duhul sectar de a fi cauza de împărţire şi separare de Hristos... în prezent există patru aşa numite biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă (valdenză, de aici se vede că baptiştii, zis şi anabaptişti sunt continuatorii tradiţiilor valdenze). Fiecare din ele anatemizează pe cealaltă căci este clar că Luther condamna biserica lui Zwingli ca şi pe cei fanatici. Se poate pune deci întrebarea: care este adevărata adunare sau biserică a lui Hristos — sau vor fi ele toate!... sau care este aceea în care găsindu-te să primeşti binecuvîntarea? Noi răspundem la această întrebare cu cuvintele apostolului Petru: „în adevăr văd că Dumnezeu nu este părtinitor ci că în orice neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El (Fapt. Ap. 10, 34 —35). Astfel cu cît aceste biserici se condamnă mai mult unele pe altele, cu atât mai mult aceia care se tem de Dumnezeu, trăiesc în neprihănire şi în mod creştinesc vor fi primiţi de Domnul şi nu condamnaţi.
Pînă în prezent eu nu m-am ataşat la nici una din aceste biserici... însă eu nu am dispreţuit nici congregaţii, nici conducători, nici învăţători; eu doresc să servesc pe toţi oamenii în Dumnezeu, să fiu prieten şi frate cu oricine este zelos pentru Dumnezeu şi iubeşte pe Hristos din toată inima sa.... Eu îl rog deci pe Domnul de a mă călăuzi în toate, de a mă face destoinic după regula apostolică de a deosebi toate duhurile şi mai ales Duhul lui Isus Hristos.
Dumnezeu să îmi ajute ca să cercetez toate lucrurile, apoi să aleg; şi să păstrez ceea ce este bun. Apoi, în aceste timpuri de luptă şi dezbinări, eu să ajung cu un cuget curat şi bun în Hristos, la adevăr şi unitate... Libertatea mea nu convine tuturor... unii mă tratează ca excentric... pentru alţii eu sînt suspect... însă Dumnezeu cunoaşte inima mea.... Eu nu sînt un sectar şi cu ajutorul lui Dumnezeu eu nu voi deveni un factor de turburare... Eu aş vrea mai bine să mor, decît să distrug vreun lucru bun. De aceea eu nu mă ataşez la nici un partid, la nici o sectă sau biserică pentru ca să pot după voia lui Dumnezeu şi prin harul Său, sămservesc toate partidele, rămînînd în afara tuturor."
Învăţătura lui Schwenchfeld şi dezvoltarea cercurilor pe care le-a creat, a atras asupra lui atenţia regelui Ferdinand, care vedea în el un calomniator al sacramentelor cinei. El a fost deci obligat (1529) să părăsească patria sa, unde el s-a bucurat întotdeauna de o frumoasă poziţie şi de o înaltă preţuire. Ultimii treizeci de ani ai vieţii sale au fost cei ai unui nomad, persecutat de biserica luterană care l-a declarat în mod formal ca eretic. Însă exilul său i-a permis ca să dea o mai mare extindere grupelor de credincioşi pe care le învăţa peste tot în Germania de sud, unde unele autorităţi l-au protejat. Aceste grupări nu se considerau biserici, ci ei credeau că luînd poziţie ca membri ai unei biserici, ei ridicau o barieră între ei şi credincioşii din diverse părţi, pe care ei doreau ca să-i servească.
Greşelile lui Schwenchfeld
Ei lăsară la o parte botezul şi frîngerea pîinii aşteptînd timpuri mai bune. Ei s-au dedat rugăciunii şi căutau o nouă revărsare a Duhului Sfînt, înainte de revenirea Domnului, care va face atunci unirea bisericii Sale. Misiunea lor consta în studii biblice, în vizite şi alt forme de mărturisire, în scopul de a pregăti sfinţii pentru această „Reîntoarcere". Ei propovăduiau de asemenea Evanghelia celor neconvertiţi pentru ca cel mai mare număr posibil să fie făcuţi participanţi la binecuvîntările promise.
Abţinîndu-se de la orice mărturie eclesiastică, în scopul de a evita dificultăţile care decurgeau din aceasta, ei deveniră o sursă de slăbiciune mai degrabă decît de putere pentru acei fraţi, care după exemplul apostolilor se conformau învăţăturii Scripturii în ceea ce priveşte bisericile. Aceste principii scripturare, practicate aşa cum trebuie, nu au provocat nici înfiinţarea vreunei secte, nici separarea de acei creştini care nu se alăturaseră lor, ci numai formarea unui teren pe care era posibil de a se întîlni cu toţi credincioşii, terenul împărtăşirii lor cu Hristos şi în Hristos.
Pilgrim Marbeck (decedat în 1556), împreună cu alţii a răspuns în scris lui Schwenckfeld privitor la critica acestuia către credincioşii care se strîngeau în adevăr pentru a practica botezul şi frîngerea pîinii.
Schwenckfeld îşi exprimase dezaprobarea printr-o lucrare intitulată : „Asupra noilor scrieri ale fraţilor baptişti publicată în anul 1542". Replica lui Marbeck avea un titlul de optzeci şi trei de cuvinte. Citind obiecţiunile lui Schwenckfeld, el le opune o sută de răspunsuri. El şi fraţii scriau între altele: „Nu este exact spus, că noi nu recunoaştem ca creştini pe aceia care resping forma noastră de botez şi că noi îi privim ca suflete rătăcite care tăgăduiesc pe Hristos. Nu este treaba noastră de a judeca sau de a condamna pe acela care nu se botează după porunca lui Hristos.”
Perioada de glorie a anabaptiştilor
O lucrare despre anabaptişti spune că după dezastrul din Munster, mişcarea anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii - care erau partida majoritară printre anabaptişti erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi, iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a apărut Menno Simons şi s-a alăturat mişcării năpăstuite, la care a aparţinut şi fratele său. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită, încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă numele.
Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine preot catolic. Apoi, după o lungă perioadă de căutări - timp în care a încercat şi el să reformeze fără succes biserica catolică - devine unul dintre înţelepţii predicatori anabaptişti. În Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misiunea de reformare a anabaptiştilor olandezi, luptând ca şi un alt lider al anabaptiştii evanghelici pe nume Marpeck, din interiorul grupării împotriva anabaptiştilor numiţi spiritualişti, care au creat atâtea probleme anabaptiştilor, prin viziunile lor interioare. Precaut, Menno călătorea în secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor sale, dar nu a fost vreodată prins, căci Dumnezeu l-a protejat. După o scurtă perioadă de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, lăsând în urma sa biserici întărite spiritual, curăţate de multe erezii spiritualiste radicale sau raţionaliste (ca de exemplu, că Isus nu are origine cerească, fiind doar un mare profet omenesc, ca Moise, punct susţinut de anabaptiştii conduşi de un oarecare Adam Pastor).
Învăţături pe care se baza
- autoritatea unică a Scripturii, lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt, renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine, rolul bisericii laolaltă cu disciplina bisericească în educarea creştinului, calitatea de membru pe baza botezului credinciosului, păzită prin separarea faţă de lume. În controverse, nu a luat parte la apărarea doctrinei trinităţii, dar a susţinut originea cerească a Fiului lui Dumnezeu şi a susţinut că sufletul doarme până la înviere, aşa că nici un sfânt, nici Maica Domnului, nu poate mijloci la Dumnezeu pentru cei vii, singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni fiind Fiul lui Dumnezeu, care şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl în ceruri.
Anabaptismul după moartea lui Menno
Mişcarea anabaptistă a început să se integreze în curentul menonit, unii numindu-se formal ca menoniţi pentru a scăpa de interdicţii, după ce li s-a acordat libertate în Olanda. Din pricina aceasta existau tensiuni – dar schismaticii (spiritualiştii şi raţionaliştii) au rămas formal la menoniţi, pentru a beneficia de protecţia legii. Anabaptişii englezi s-au separat şi au luat numele de baptişti. În perioada de toleranţă, prin anul 1650, cam 200.000 de olandezi erau menoniţi. Dincolo de hotarele Olandei, Marpeckienii şi Frăţia Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi, pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în aşazisa Lume Nouă (America). În prezent, convingerile menonite, variază de la o grupare la alta.
