CREŞTINII VECHI SAU POCĂIŢII VECHI
(Extrase dintr-o lucrare despre vechii baptişti,
numiţi anabaptişti şi picarzi – un alt nume al valdenzilor, însoţite de
comentarii)
File de istorie
bisericească
- Drumul bisericii prigonite pe nedrept
Ioan 16:33
V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în
Mine. În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea.”
Partea 1
ANABAPTIŞTII TIMPURII. (1516 — 1556)
Originea lor
Către anul 1524 multe biserici ale fraţilor
din Germania care datau încă din primele timpuri, au readus ceea ce fusese
întrerupt la Lhota în 1467, adică au declarat independenţa lor ca congregaţie de
credincioşi şi hotărîrea lor de a se ţine de învăţăturile Scripturii. Ca şi
altă dată, la Lhota, se boteza atunci prin
afundare în apă, pe acei fraţi care nu fuseseră încă botezaţi ca
credincioşi.
Li s-a dat un nume nou de „anabaptişti"
(adică rebotezaţi) cu toate că fraţii au respins acest nume ca fiind un epitet
insultător, destinat să dea impresia că ei au întemeiat o nouă sectă.
Cu timpul acest nume a fost aplicat
oamenilor violenţi, a căror obiceiuri şi principii erau contrare
orînduirii şi moralei.
Fraţii nu aveau nici cele mai neînsemnate
legături cu aceştia din urmă, însă întrebuinţîndu-se acelaş cuvînt pentru unii
şi alţii, persecutorii puteau justifica purtarea lor şi părînd că voiesc
ca să suprime desordinele. Ceea ce s-a petrecut altădată, s-a reînnoit însecolul al XVI-lea. Bibliile
lor, literatura creştină moştenită sau publicată de aceşti fraţi a fost distrusă şi
istoria lor a fost rescrisă de către adversarii lor. Cu privire
la violenţa neîmblînzită a limbii, întrebuinţată în acel timp în
controversele religioase, este mai mult decît necesar de a se cerceta tot ceea
ce a supravieţuit din scrierile şi rapoartele privind aceste congregaţiuni independente.
Partea
2
Persecuţiile
asupra creştinilor de rit vechi (vechilor pocăiţi)
Regii şi împăraţii catolici au fost cei mai mari
persecutori ai creştinilor de rit vechi
(numele vechilor pocăiţi) sau altfel zis al anabaptiştilor.
Carol Quintul cunoscut ca Carol al V-lea
(spaniolă Carlos I; daneză Karel V; germană Karl V.; italiană Carlo Quinto;
franceză Charles Quint; n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost
împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de
asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556.
Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o
uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul
Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile
spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între
fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
În raportul consiliului arhiepiscopului din
Colonia asupra mişcării
anabaptiste adresat lui Carol Quintul, este
spus că anabaptişti se consideră ca „adevăraţi creştini", că ei
practică comunitatea bunurilor, lucru pe care ei l-au făcut întotdeauna de
mai bine de o mie de ani, după cum mărturisesc istoria şi legile
imperiale.
Cu ocazia dizolvării dietei dela Spire, s-a
constatat că „noua sectă
a anabaptiştilor" „fusese deja condamnată
cu sute de ani mai înainte şi oprită prin legea comună (seculară)". Este
adevărat că, mai mult de douăsprezece secole botezul acela pe care ei îl învaţă
şi îl descrie Noul Testament, a fost privit ca o infracţiune a legii şi era
pedepsit cu moartea.
Trezirea generală cauzată de Renaştere, a adus
la lumină multe adunări de credincioşi care au vieţuit în mod secret din cauza persecuţiilor.
Un edict eclesiastic decretat la Lyon împotriva unuia
din fraţi spunea : „Din cenuşa lui Valdo au
răsărit noi lăstari: va
trebui dat un exemplu impunînd o pedeapsă foarte
severă".
Alţi credincioşi au apărut venind din
văile elveţiene. Ei îşi dau numele de fraţi şi surori şi sînt perfect
conştienţi că nu au întemeiat nimic nou ci numai să perpetueze mărturia
acelora care de-a lungul veacurilor au
fost persecutaţi ca eretici şi au suferit martiriul.
În Elveţia, fraţii persecutaţi se
refugiau peste tot prin munţi, în timp ce în Germania ei au găsit un
puternic ajutor în corporaţiile de artizani. Reforma a făcut să apară la lumină
credincioşi ascunşi, care se alăturară adunărilor existente şi formară altele noi.
Dezvoltarea lor rapidă şi marea lor activitate, alarmară bisericile de
stat romano-catolice şi luterană. Un observator simpatic din afara cercului lor
scrie în 1526, că “s-a format un nou
partid, care s-a întins repede, a umplut toată ţara cu doctrina sa şi a
cîştigat mulţi adepţi. Mulţi care s-au unit
cu ei erau sinceri cu inima
şi zeloşi faţă de Dumnezeu. Se pare că nu învaţă
altceva decît dragostea, credinţa şi crucea. Ei sînt umiliţi şi răbdători
în mijlocul
multor suferinţe, frîng pîinea între ei, în semn
de unitate şi dragoste, şi se ajută în mod credincios unii cu alţii. Ei nu
formează decît un trup şi cresc atât de repede că lumea se teme de o revoluţie.
Deşi ei sînt găsiţi întotdeauna nevinovaţi de astfel de gînduri”.
Totuşi
în multe cazuri ei au fost maltrataţi.
Partea
3
De ce au fost
persecutaţi vechii pocăiţi de către inchiziţia romano-catolică?
Atunci va vor da sa fiti chinuiti si va vor omori; si
veti fi urati de toate neamurile pentru Numele Meu. (Matei 24:9)
Maria van Beckum (înainte de 1510 – 13 noiembrie 1544) a
fost o nobilă olandeză și anabaptistă executată pentru erezie.
Maria s-a născut în Markelo ca fiica lui Johan II van
Beckum (m. 1526) și Johanna van Wrede (decedată înainte de 1511). Era sora lui
Johan III van Beckum. După ce fratele tatălui lor a murit, s-au mutat la
Nijenhuis din Diepenheim. Când mama lor a murit, tatăl lor s-a recăsătorit cu
Beatrix van de Hoeve, care a dat-o pe Maria afară din casă pentru că a devenit
adeptul lui David Joris. În 1542, anabaptiștii au fost declarați eretici în
Țările de Jos, iar la ceva timp după aceea, Maria a fost primită de fratele ei.
Maria a fost arestată la 31 mai 1544 la ordinul lui Goesen van Raesveldt,
executorul judecătoresc din Twente, care era o rudă și era următorul în ordine
ca moștenitorul Nijenhuis, deoarece Jan și Ursula van Beckum nu aveau copii.
Cumnata ei Ursula a însoțit-o din simpatie. Ambele femei au fost condamnate la
moarte prin ardere. Cazul lor a atras multă atenție și Maria este amintită în
Oglinda martirului de Thieleman J. van Braght. Existau sute şi mii de asemenea
cazuri.
Vechii pocăiţi erau persecutaţi deoarece credeau altfel
decât romano-catolicii, ceea ce strârnea furia şi ura liderilor acestei
religii.
Înainte ca romano-catolicii să le dea porecla de
"anabaptişti" vechilor pocăiţi, ei au fost etichetaţi altfel, ca
creştini noi, husiţi, valdenzi sau lollarzi.
Principiile vechilor pocăiţi au fost atent studiate şi
raportate superiorilor săi de către inchizitorul Giacomo delle Marche.
Giacomo delle Marche s-a născut la Monteprandone (Italia
centrală), în septembrie 1394 şi a murit la Napoli, 28 noiembrie 1476). El a
fost un călugăr, orator și inchizitor franciscan zelos, canonizat ulterior,
care s-a ocupat intens de combaterea vechilor pocăiţi, numiţi de către el cu
porecla de "husiţi".
Principiile husiților în descrierea raportului redactat
de Giacomo delle Marche
În raportul său scris, inchizitorul franciscan a rezumat
principalele convingeri ale hușiților în 67 de puncte, a căror combatere şi
persecuție și-a pus-o ca principala sarcină.
După cum scria în raport: „Acestea sunt convingerile pe care le-am găsit și le-am distrus cu
ajutorul Domnului ... :
1. Ca toată lumea să celebreze Cina Domnului cu pâine şi
vin (Notă: adică împărtășirea pâinii și vinului credincioşilor, nu numai a
pâinii, cum era practica la romano-catolici).
7. Că Fecioara Maria și ceilalți sfinți nu ne pot ajuta,
doar Dumnezeu însuși.
12. Că nu trebuie să respectăm imaginile, pentru că în
ele este un diavol care îşi bate joc de om, pentru că dacă un măgar este gonit
în foc, îl va ocoli, dar reprezentarea /sculptura de pe cruce va arde până la ciot.
13. Că nu trebuie să ne facem nici pe Domnul Isus
crucificat, nici crucea.
14. Că nu trebuie să facem semnul crucii.
15. Că nu trebuie să respectăm moaștele pentru că au fost
inventate din lăcomie.
21. Că untdelemnul sfințit și ungerea cea din urmă și apa
sfințită sunt fără valoare.
22. Că cristelnița este o invenție umană, pentru că
Hristos a
botezat în râu.
27. Că ofrandele făcute pentru morți nu sunt de nici un
folos.
28. Că Fecioara Maria nu trebuie pictată ca o curvă.
29. Că nu există purgatoriu.
32. Nu trebuie pictat papa când face liturghie, pentru că
Diavolul îi învaţă și sunt demoni în jurul lui.
33. De acel blestem al papei nu trebuie să ne temem sau
să îl luăm în seamă, pentru că atâta timp cât cineva blestemă – Dumnezeu
binecuvântează.
34. Ca episcopul poate să se căsătorească cu o fecioară,
iar monahismul şi legile mănăstireşti sunt o invenție a Diavolului.
38. Că marii preoți care blestemă poporul lui Dumnezeu
sunt mădulare ale diavolului și ale antihristului.
40. Că trufașul vicar al lui Hristos (adică Papa) nu este
vrednic nici măcar să fie păzitorul unui copil.
61. Că legea lui Hristos este suficientă pentru mântuire,
fără legi inventate de oameni.
62. Că cei ce se închină la picturi (icoane) sunt
idolatri”.
Partea 4
Sinodul martirilor
vechilor pocăiţi (anabaptişti)
Fruntaşii (liderii) vechilor pocăiţi insistau pe citirea,
studiul şi împlinirea celor citite din mărturia Domnului şi Mântuitorului
nostru Isus Christos şi a apostolilor săi. Tot timpul cereau ca fraţii şi
surorile din comunităţile lor să trăiască o viaţă sfîntă, după Evanghelie.
Va
îndemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, sa aveti toti
acelasi fel de vorbire, sa n-aveti dezbinari intre voi, ci sa fiti uniti, in
chip desavarsit, intr-un gand si o simtire. (1Corinteni 1:10)
Deoarece
printre pocăiţii vechi sau altfel spus anabaptişi au început să pătrundă idei
nebiblice, pe care ei nu le-au susţinut mai înainte, unul dintre fruntaşii de
seamă Hans Denck (1495-1527), ajutat de ucenicul său Hans Hut (149?-1527) a
pregătit o întâlnire unde i-a chemat pe toţi liderii pocăiţilor vechi ai
vremii, pentru a clarifica punctele de vedere şi a organiza o campanie comună
de mărturie.
Această
întălnire s-a numit mai tărziu "Sinodul Martirilor" şi s-a ţinut la
Augsburg, în luna august a anului 1527.
Acest
sinod s-a numit "Sinodul martirilor", deoarece fiind trădaţi şi
bănuiţi pe nedrept de complot împotriva statului, majoritatea lor au fost
prinşi şi executaţi, doar 2 din cei 60 de delegaţi iniţiali mai erau în viaţă 5
ani mai târziu), printre care şi organizatorii Denck şi Hut. Sinodul urmărea să
unească bisericile vechilor pocăiţi sub o credinţă comună.
În
vederea acesteia, au fost prezentate spre dezbatere proaspăt formulatele
Articole de la Nicolsburg, unde s-a ţinut o întâlnire în prealabil. Ele constau
în următoarele declaraţii de credinţă:
1.
Credincioşii trebuie să aibă mărturia duhului lui Dumnezeu, a botezului în apa
mărturiei şi pecetea suferinţei pentru credinţă.
2.
Împărăţia lui Dumnezeu era a celor săraci, duhovniceşte.
3.
Adunarea (Biserica) este un singur trup al credincioşilor în comuniune. Fiecare
trebuie să se îngrijească de ceilalţi, împărtăşind la nevoie bunurile sale.
4.
Pământul va fi curăţat de rele prin foc, fiind astfel pregătit pentru sosirea
Împărăţiei.
5.
La judecata de pe urmă, toţi adevăraţii credincioşi vor fi achitaţi şi vor
stăpâni întru dreptate.
6.
Sufletele tuturor morţilor dorm până la înviere, de aceea nici un sfânt care a
murit nu poate mijloci la tronul lui Dumnezeu, numai Domnul şi Mântuitorul
nostru Isus Christos, care a înviat dintre cei morţi şi stă la dreapta lui
Tatălui.
7.
Toţi cei care tăgăduiesc Lumina conştiinţei lăuntrice dăruită oamenilor vor
îndura osânda pierzării.
Această
mărturie a fost dată tuturor membrilor sinodului să o studieze şi să o
răspândească printr-o o strategie de propagare prin întreaga lume.
Partea 5
Mărturia biografică a unui pocăit vechi
(anabaptist)
“Ferice
va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni si vor
spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!” (Matei 5:11)
Biografia lui Hans Denck (1495-1527)
Hans
Denck (c. 1495 – 27 noiembrie 1527) a fost un teolog german și lider anabaptist
în timpul Reformei, unul dintre autorii Articolelor de la Nicolsburg (Mikulov,
Cehia) şi unul dintre organizatorii "Sinodul Martirilor" ce s-a ţinut
la Augsburg (Bavaria, Germania), în luna august a anului 1527.
Denck
s-a născut în 1495 în orașul bavarez Habach. A intrat la Universitatea din
Ingolstadt pe 10 octombrie 1517 și a absolvit în 1519. Denck a început să
lucreze ca tutore de familie în Niederstotzingen. La recomandarea lui Johannes
Oecolampadius, Denck a devenit director la școala St. Sebaldus din Nürnberg în
1523. S-a implicat în procesul fraților artiști Sebald și Barthel Beham, care
au fost expulzați din oraș în 1524 la instigarea lui Andreas Osiander. La
Nürnberg, l-a întâlnit pe Thomas Müntzer și astfel a intrat mai întâi în
contact cu teologia radicală, dar nu s-a putut ataşa de teologia revoluţionară
a acestuia, deoarece el înţelegea altfel Evanghelia, care îl învăţa că trebuie
să fie supus autorităţilor vremelnice, după cum a fost şi Christos, care a
recomandat fuga de persecuţie şi nu apărarea cu armele. Ca urmare a
convingerilor sale, care probabil s-au clarificat şi cizelat cu timpul, el
cerându-şi iertare pentru unele greşeli - după ce a luat parte la adunările
fraţilor pacifişti, a fost alungat din Nürnberg în ianuarie 1524 și forțat la o
viață rătăcitoare, din cauza unor calomnii, pe care a dus-o de acum înainte
până la moartea sa.
În
1525 a plecat la Augsburg unde l-a întâlnit în aprilie 1526 pe Balthasar
Hubmaier care l-a impresionat foarte mult și cel mai probabil l-a botezat. La
sfârșitul anului 1526 a fugit de acolo și a ajuns la Strasbourg în noiembrie
1526, unde a rămas cu Ludwig Haetzer, un anabaptist cu gânduri asemănătoare. De
acolo a fost și el alungat, iar după o lungă perioadă de rătăcire în sudul
Germaniei și Elveția și-a găsit refugiul la Johannes Oekolampad la Basel. După
ce a participat la Sinodul Martirilor din Augsburg, s-a întors la Basel unde a
murit în 1527 de ciuma bubonică. În scrierile sale cerea respectarea
autorităţii şi a evangheliei Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Christos în
biserici şi ducerea curăţirii (reformei) bisericii până la capăt; împreună cu
Haetzer a tradus cărțile biblice ale Profeților în germană (Worms 1527).
Teologie
Pentru
Denck, cuvântul viu, interior al lui Dumnezeu, trebuia înţeles prin duhul lui
Dumnezeu, altflel citirea Scripturii nu producea roade... Pentru Denck sacramentele erau doar
simboluri: botezul un semn de angajament, comuniunea cu Cina Domnului o
ceremonie de pomenire.
Denck
a susținut că Hristos este întruchiparea persoanei perfecte, niciodată separată
de Dumnezeu pentru că a făcut întotdeauna voia lui Dumnezeu. Astfel Hristos
servește ca model al credinciosului care îl slujeşte pe Creator. Accentul lui
Denck a fost pus pe a fi în ucenicia lui Isus. Motto-ul său era: „Nimeni nu-L
poate cunoaşte cu adevărat pe Hristos decât cel care Îl urmează în viaţă”.
Deoarece
Hans Denck, Georg Blaurock, Leonhard Schiemer, Menno Simons şi alţi lideri ai
vechilor pocăiţi au chestionat anumite doctrine de seamă a papei şi a
reformatorilor, care nu se regăseau în Biblie şi au evitat accentuarea
necesităţii acceptării acestor doctrine similar cu cele clare din Biblie, a
fost pornită o campanie de calomnie împotriva lor. La fel ca alţi predicatori
ai vechilor pocăiţi de la Nikolsburg şi din alte părţi a combătut doctrina
extremiştilor care agitau lumea împotriva autorităţilor sau spuneau că Hristos
a fost doar un „mare profet”.
Lui
Denck i s-a pus problema cum este binecuvântat un credincios?
I
se spunea că această binecuvîntare se putea obţine prin justificarea prin credinţă
însă el a observat că credinţa era ceva mai mult decît o simplă acceptare a
ceea ce a auzit şi a citit. El a constatat o rezistenţă firească împotriva
citirii Scripturilor, care însă, cu toate acestea, era învinsă prin vocea
intimă a conştiinţei care îl constrîngea să facă acest lucru (această lectură).
Hristos pe care îl descoperea Scriptura corespundea la tot ceea ce propria lui
inimă îi descoperise deja. El a adăugat că el nu putea înţelege Biblia citind-o în mod superficial, ci numai atunci cînd
Duhul Sfînt o descoperă inimii şi
conştiinţei lui.
Documentul preoţilor luterani care a contribuit
la condamnarea lui Denck spune că el „a avut intenţii bune", că
convingerile lui erau exprimate cu atâta inteligenţă creştină încît era posibil
de a accepta felul lui de gîndire. Cu toate acestea, liderii de la
lutherani s-au agitat că el va pune bazele unei noi partide religioase şi
ţinînd cu orice chip de unitatea bisericii luterane, s-au văzut obligaţi de a
acţiona cu asprime împotriva lui, recurgând chiar la calomnii
nejustificate. Ori unde s-a dus, Denck a constatat că perfida calomnie i-a
luat-o înainte, şi că i se atribuiau tot felul de doctrine primejdioase, făcînd
din el un om periculos, care trebuia evitat şi eliminat.
El nu şi-a permis niciodată să incite la
represalii împotriva adversarilor săi. După obiceiul epocii, el a trebuit
să sufere acuzaţii violente, însă scrierile sale nu au avut niciodată
imprimate un astfel de spirit. Fiind odată într-un mod special provocat, el a scris: „unii m-au ignorat şi m-au
acuzat de o aşa manieră încît chiar şi o inimă bună şi smerită cu mare greutate
poate să accepte acest lucru". Şi apoi încă: „Eu sînt cu inima
dezolată de a fi în dezacord cu mulţi fraţi pe care eu îi privesc ca pe
fraţii mei, deoareceşi ei îI adoră pe Dumnezeul pe care şi eu îI cinstesc.
Atîta timp cît lucrul acesta depinde de mine eu nu vreau să fac din fratele meu
un vrăjmaş sau din Tatăl meu un Judecător, ci de a mă împăca pe drum cu toţi adversarii
mei".
Denck a petrecut cîtva timp sub acoperişul
ospitalier al unui frate din Saint Gali, după care el a trebuit să plece cînd
gazda sa a avut de a face cu autorităţile. Graţie influenţei
prietenilor săi, el a găsit un loc la Augsburg. În acest oraş au existat
atunci lupte între luterani şi adepţii lui Zwingli ca şi între aceste două tabere
şi catolici.
In afară de aceasta nivelul moral al poporului
era foarte scăzut. Făcîndu-i-se milă de aceste sărmane suflete, deşi era
speriat că va fi înţeles greşit, şi expus autorităţilor ca agitator anabaptist
revoluţionar, Denck începu să adune pe aceia care consimţeau să se adune ca
credincioşi şi să-i îndemne ca la credinţa în lucrarea de răscumpărare a lui
Hristos ei să asocieze o purtare sfîntă, călcînd pe urmele Lui, în viaţa
lor de zi cu zi.
El
nu se alăturase încă la credincioşii numiţi baptişti sau anabaptişti. El a
făcut la Augsburg ceea ce făceau fraţii şi surorile pocăite cu adevărat în alte
părţi şi ceea ce el observase îndeaproape la St. Gali, încercând să păstreze
pacea cu toţii şi să îndemne pe toţi la sfinţenie şi unitate în credinţă, după
cum citea în Biblie:
- Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara de
care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evr.12:14)
- dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu
Tatal, prin sfintirea lucrata de Duhul spre ascultarea si stropirea cu sangele
lui Isus Hristos: Harul si pacea sa va fie inmultite! (1Pet.1:2)
Din
această perspectivă a participat la dezbaterea Articolelor de la Nicolsburg
(Mikulov, Cehia) şi a organizat "Sinodul Martirilor" ce s-a ţinut la
Augsburg (Bavaria, Germania), în luna august a anului 1527.
Partea 6
O curăţire a poporului lui Dumnezeu
Încercarea de a uni fracţiunile anabaptiştilor
crează probleme
Matei 24:10. Atunci
mulţi vor cădea, se vor vinde unii pe alţii şi se vor urî unii pe alţii.
11. Se vor scula mulţi
proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi.
12. Şi, din pricina
înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.
13. Dar cine va răbda
până la sfârşit va fi mântuit.
Sinodul Martirilor din
Augsburg (1527)
Așa-numitul Sinod al
Martirilor din Augsburg a fost o întâlnire supraregională a liderilor
anabaptiști din sudul Germaniei, elvețiene și austriece, care a avut loc în
perioada 20-24 august 1527 la Augsburg. Scopul acestei întâlniri, care a
constat din aproximativ 60 de delegați din diferite grupuri anabaptiste, a fost
să ajungă la un acord asupra doctrinelor anabaptiste centrale între
anabaptiștii elvețieni pacifisti ai Confesiunii Schleitheim și celelalte două
grupări de anabaptiștii militanți din Germania de Sud şi Austria și să adopte
cel putin o declaratie de convergenta. Un rezultat concret al întâlnirii a fost
trimiterea de predicatori și emisari în zonele de activitate respective, care
să prezinte adunărilor ceea ce s-a discutat. Termenul de Sinod al Martirilor
provine din faptul că mulți dintre cei care au participat la adunare au fost
martirizați la scurt timp după aceea.
Mișcarea anabaptistă
s-a confruntat cu sarcina dificilă de a oferi diferitelor sale grupuri o bază
uniformă. Din acest motiv, un sinod anabaptist avusese deja loc la Schleitheim
în primăvara anului 1527 sub conducerea lui Michael Sattler, care a adoptat
așa-numitele articole Schleitheim în cursul întâlnirii. În această mărturisire,
acceptarea funcțiilor laice, depunerea jurământului și serviciul militar au
fost respinse în mod fundamental şi anumite interpretări şi remarci care puteau
fi considerate pro-turce, au trezit bănuiala autorităţilor. Alte grupuri de
anabaptiști, în special anabaptiștii din Germania de Sud, au considerat că
autoritățile erau legitimate de romani, capitolul 13, să ceară supușilor lor să
depună un jurământ și să servească în arme. Prin urmare, a fost un punct
important pe ordinea de zi a Sinodului Martirilor să se ajungă la un acord
între anabaptiștii elvețieni și sud-germani asupra acestor chestiuni. Pe
ordinea de zi a fost și escatologia anabaptistă.
Faptul că Augsburg a
fost aleasă ca locație a sinodului anabaptist s-a datorat locației sale
centrale. La acea vreme, zonele cu anabaptism erau limitate la părți din sudul
și centrul Germaniei, Elveția, Alsacia, Moravia și Tirol. Cu siguranță a fost,
de asemenea, semnificativ faptul că în Augsburg a existat o mare congregație
anabaptistă, care în 1527 se aduna încă relativ liber și, datorită dimensiunii
sale, a putut oferi o sală de întâlnire și un spatiu potrivit pentru cei
aproximativ 60 de participanți.
Participanţi
Nu toate numele
membrilor sinodului au supraviețuit. Cu toate acestea, următorii 34 de
participanți sunt cunoscuți și pot fi repartizați în diferite grupuri
anabaptiste.
Cel mai mare grup
dintre ei au fost adepții lui Hans Hut:
Eukarius Binder din Coburg
Burkhard Braun de la Ofen
Leonhard Dorfbrunner din Weißenburg
Hans Gulden din Biberach
Sigmund Hofer
Hans Hut
Jakob Leitner din Uttenreuth
Marx Meier din Altenerlangen
Joachim Mertz din Bamberg
Hans Mittermaier din Ingolstadt
Georg Nespitzer din Passau
Leonhard Schiemer din Judenburg
Hans Schlaffer
Leonhard Spörle din Briderichingen
Ulrich Trechsel din Franconia
Thomas Waldhauser
Jakob Wiedemann din Memmingen
Al doilea grup ca
mărime a fost format din membrii comunității anabaptiste din Augsburg:
Jacob Dachser
Matheis Finder
Gall Fischer
Laux Fischer
Konrad Huber
Hans Kiessling
Hans Leupold
Bartolomeu Nussfelder
Sigmund Salminger
Peter Scheppach
Anabaptiștii elvețieni
au fost reprezentați de trei emisari:
Hans Beck de la Basel, Jakob Gross de la
Waldshut și Gregor Maler de la Chur.
Fracțiunea de la Worms
Hans Denck, Ludwig Hätzer și Jakob Kautz
de la Worms.
Locurile de întâlnire
ale sinodului anabaptist din Augsburg au fost casa țesătorului Gall Fischer,
casa cuibărului Konrad Huber și casa măcelarului Matheis Finder.
Dezbateri
Nu există procese
verbale de negociere pentru Sinodul Martirilor din Augsburg și nici un
comunicat scris. Subiectele negocierilor lor nu pot fi deduse decât din
interogatoriile judiciare la care au fost supuși mai târziu mulți participanți
la sinod. Două dintre cele trei întâlniri au fost sub conducerea comună a lui
Hans Hut și Hans Denck.
Jurământul și purtarea
armelor – conform înregistrărilor acestor interogatori – au fost tratate la
începutul sinodului. În acest context, Hans Hut i-a contrazis pe anabaptiștii
elvețieni și a susținut depunerea jurământului, precum și serviciul militar.
Cererea elvețiană pentru un cod vestimentar uniform pentru anabaptiști a
întâmpinat rezistență și din partea lui Hans Hut.
Profeția lui Hans Hut
că „la trei ani și jumătate după Războiul Țăranilor”, și anume în 1528, va veni
judecata lui Dumnezeu, „păcatul să fie pedepsit și autoritățile să fie
exterminate” a fost respinsă de o mare majoritate. Deși cineva a fost de acord
cu el în principiu că întoarcerea lui Isus Hristos este iminentă, un calcul și
o specificare a momentului în timp cu referire la pasajele biblice relevante
sunt respinse. După lungi negocieri, s-a ajuns la un compromis pe această temă.
Deși Hut nu și-a retras declarațiile profetice, el a promis „de acum înainte să
nu le învețe în mod public”, ci doar să le comunice celor care în privat „și-au
dorit din suflet acest lucru”.
Trimitere
La sfârșitul Sinodului
Martirilor a existat un acord de a trimite misionari din Augsburg pentru a
aduna „cât mai mulți dintre cei aleși” în așteptarea revenirii iminente a lui
Isus. Solii anabaptiști au fost trimiși individuali și în perechi în
următoarele zone bine delimitate:
Peter Scheppach și Ulrich Trechsel la
Worms
Hans Denck și Hans Beck la Basel Land și
zona din jurul Zurichului.
Gregor Maler la Vorarlberg
Georg Nespitzer până în Franconia de
mijloc
Leonhard Spörler și Leonhard Schiemer în
Bavaria
Leonhard Dorfbrunner la Linz
Hans Mittermaier în Austria și
Eukarius Binder și Joachim Mertz în
regiunea Salzburg
Cu toate acestea,
acest plan de misiune pe scară largă nu a avut succes, posibil din cauza unei
trădări din cauza învăţăturilor fanatice ale lui Hans Hut, studiate pe ascuns,
de a căror consecinţă unii lideri anabaptişti pacifişti şi autorităţile statale
se temeau. Cei mai mulți dintre emisarii trimiși au suferit martiriul la scurt
timp după ce au ajuns în zonele de activitate care le-au fost atribuite și,
astfel, au făcut din reuniunea anabaptiștilor din Augsburg așa-numitul Sinod al
Martirilor din Augsburg.
Potrivit lui Hans
Guderian, Sinodul Martirilor din Augsburg „reprezintă atât un punct culminant,
cât și un punct de cotitură în dezvoltarea anabaptismului timpuriu. Pentru că
aici erau lideri anabaptiști cu un caracter atât de diferit împreună, în număr
atât de mare, pentru ultima oară. Drumul comunităților anabaptiste a dus la
Augsburg în persecuție și martiriu, în retragere și separare de lume.”
Vinovat în mare parte
a fost poziţia profetică a lui Hans Hut, prin acea carte scrisă cu cerneală
roşie de către el, numită “Cartea Roşie”, plină de interpretări greşite şi
aşteptări greşite, care a condus pe mulţi anabaptişti în rătăcire şi a dat undă
verde autorităţilor bănuitoare, care aşteptau o nouă răscoală anabaptistă, ca
cea condusă de Thomas Müntzer. Aceasta s-a şi întâmplat în anul 1533, când
anabaptiştii militanţi şi-au dat întâlnire la Münster, Germania. Aici se adunau
în piaţa primăriei, unde cântau psalmi şi îl ascultau pe predicatorul
anabaptist militant Bernd Rothmann - un adept al lui Melchior Hoffman (1495 –
c. 1543), care predica despre o împărăţie de o mie de ani pe pământ.
Anabaptiştii soseau la Münster din
Suedia, Alsacia, Olanda, Boemia, Moravia, Elveţia, Ţările de Jos şi alte părţi.
Pentru a nu stârni atenţia autorităţilor, îşi ţineau adunările în mod discret,
unde invitau oamenii şi făceau prozelitism. Anabaptiştii susţineau că sunt în
timpul în care se va instaura pe pământ Regatul Sionului, Ierusalimul Nou, unde
toţi oamenii vor fi egali, nu vor mai fi bogaţi dar nici săraci, ci va fi
“Împărăţia lui Dumnezeu”. În acest timp, consiliul municipal a fost divizat,
iar la alegerile din martie 1533 consiliul ce guverna oraşul a devenit complet
protestant. Ca una dintre primele decizii, consiliul l-a însărcinat pe Bernd
Rothmann să elaboreze un nou tip de biserică. Cererea lui Rothmann pentru botezul
adulților a divizat mișcarea protestantă din oraș, dar majoritatea populaţiei
susținea în continuare poziția lui Bernd Rothmann. Orașul a devenit un centru
anabaptist între 1534 și 1535, fiind sub conducere anabaptistă pentru 18 luni —
între februarie 1534, când a fost capturată primăria și Bernhard Knipperdolling
instalat ca primar, și iunie 1535, când oraşul a fost cucerit.
Dumnezeu a permis
teribila persecuţie asupra anabaptiştilor de înainte şi de după Sinodul
Martirilor, ca pleava ce s-a strecurat în poporul lui Dumnezeu – adică cei ce
susţineau învăţături false - să piară din poporul Său. Astfel curăţat, poporul
lui Dumnezeu a devenit din nou pacifist, cedând în mâna lui Dumnezeu
răzbunarea, după cum este scris:
- Preaiubitilor, nu va
razbunati singuri; ci lasati sa se razbune mania lui Dumnezeu; caci este scris:
"Razbunarea este a Mea; Eu voi rasplati", zice Domnul. (Rom.12:19)
- Caci stim cine este
Cel ce a zis: "A Mea este razbunarea, Eu voi rasplati!", si in alta
parte: "Domnul va judeca pe poporul Sau." (Evr.10:30)
Răscoală anabaptistă condusă de Thomas Müntzer
Thomas Müntzer (n.
1469 Stolberg (Harz) - d.† 27 mai 1525 lângă Mühlhausen/Thüringen) a fost un
teolog evanghelist și revoluționar din timpul Războiului Țărănesc German.
Müntzer a fost preot
de religie protestantă și unul dintre admiratorii lui Martin Luther. El s-a
opus și a dezaprobat nu numai dictatura spirituală a papei de la Roma, ci și
oprimarea maselor în general. Din cauza poziției radicale și textelor sale
revoluționare, se va depărta de Luther și se va apropia de mișcarea țărănească.
Țăranii germani s-au
răsculat în anul 1524, astfel că, în anul următor, are loc ceea ce este
cunoscut drept Războiul Țărănesc German, conducătorul acestora fiind Thomas
Munzer. Armata sa, compusă din 40.000 de țărani, avea drept scop distrugerea
mănăstirilor și omorârea opozanţilor. Deși mai mică, armata nobiliară era bine
instruită, astfel încât aceștia au învins armata lui Müntzer, omorând circa
30.000 de oameni. Munzer a fost rănit, luat prizonier și omorât prin
schingiuire.
Cu toate acestea
Satana nu a putut opri studiul Bibliei şi nici chemarea la pocăinţă şi
desteptare a lumii din întunericul spiritual, din contră, după acea curăţire
poporul lui Dumnezeu a devenit mai luminat şi pus pe fapte bune.
Partea
7
Evenimente
din jurul Sinodului Martirilor
Urmariti pacea cu toti si sfintirea, fara de
care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Evr.12:14)
Luati jugul Meu asupra voastra si invatati de la
Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru
sufletele voastre. (Mat.11:29)
După ce Hans Denck a făcut o vizită a
Dr. Hubmeyer şi a hotărît să
împărtăşească soarta fraţilor şi să fie botezat prin afundare în apă. Botezul
era o condiţie importantă pentru a putea fi considerat cineva în părtăşie cu
Christos, dar mulţi anabaptişti nu înţelegeau ce înseamnă a fi ucenicul Lui şi
astfel se făceau ucenicii unor oameni cu revoluţionare, prin care doreau să
facă o lume mai bună prin violenţă, ceea ce Domnul Isus Christos nu a învăţat.
Înainte de sosirea lui Denck la Augusburg
au existat deja mulţi credincioşi botezaţi şi biserica creştea în mod rapid,
formându-se trei biserici anabaptiste cu idei diferite. Cea mai mare parte din
ei erau săraci, dar au existat totuşi şi unii bogaţi şi cu stare bună.
Scrierile şi rîvna lui Eitelhans Langenmantel au atras multă lume.
Eitelhans Langenmantel (* în jurul anului 1480
în Leitershofen; † 11 mai 1528 în Weißenhorn) a fost un membru al familiei
patriciene din Augsburg Langenmantel vom Sparren, care s-a stins ulterior, și
un martir al mișcării anabaptiste. El era unul din fiii unui eminent
cetăţean din Augsburg care fusese primar
de patrusprezece ori şi care servise statul ocupînd funcţii înalte.
Prin publicarea scrierilor și a criticilor
conținute în acestea, Eitelhans Langenmantel a atras dușmănia clerului
evanghelic. În martie 1527 a fost închis, dar numai câteva zile mai târziu - cu
un avertisment sever - eliberat din nou. Pe baza diverselor indicii, Friedrich
Roth presupune că Langenmantel a fost botezat de Hans Hut cu puțin timp înainte
de capturarea sa în martie 1527, dar că acest botez a rămas ascuns
autorităților. Prima scriere a lui Langenmantel face deja probabil ca acesta să
fie ca acasă din punct de vedere spiritual în cercurile anabaptiste, chiar dacă
nu a luat în mod expres o poziție cu privire la problema botezului acolo. După
eliberare, Langenmantel a lucrat câteva luni în comunitatea anabaptistă din
Augsburg fără a deține o funcție oficială acolo. De asemenea, nu este menționat
pe nume ca participant la așa-numitul Sinod al Martirilor din Augsburg, care a
avut loc între 20 și 24 august 1527. De asemenea, nu se știe căreia dintre cele
trei comunități anabaptiste din Augsburg îi aparținea Langenmantel. Cu toate
acestea, când un val de arestări împotriva anabaptiștilor din Augsburg a
început în septembrie 1527 după încheierea “Sinodului Martirilor”, Eitelhans
Langenmantel a fost și el printre prizonieri. Deoarece suferea de o boală gravă
a piciorului, a fost adus la primăria din Augsburg pentru o audiere sub cea mai
strictă pază. Acolo a fost supus interogatoriilor atât pe cale amiabilă, cât și
violente. A fost expulzat din orașul Augsburg la mijlocul lunii octombrie 1527.
În anii care au urmat, Langenmantel și-a
schimbat adesea locul de reședință. Acesta poate fi găsit pentru prima dată în
Göggingen în casa baptistului Laux Lang, din ianuarie 1528 în Langenneufnach
lângă Dinkelscherben. Nici aici nu era ferit de escadrile de cavalerie ale
Ligii Şvabe, care îi căutau pe anabaptişti în toată regiunea dintre Augsburg şi
Ulm. Multă vreme s-a ascuns așadar într-un han din pădurea de la vest de
Augsburg. De acolo a fugit la Leitershofen, chiar lângă Augsburg. În cele din
urmă, a decis să se întoarcă în orașul imperial, în ciuda expulzării care i-a
fost dată. S-a ascuns acolo în casa fratelui său Bernhard Langenmantel timp de
trei săptămâni, dar s-a întors la Leitershofen în aprilie 1528. Aici a fost
arestat de răpitorii Ligii șvabe, dus la Weißenhorn împreună cu alți opt
anabaptiști captivi și executat acolo împreună cu servitorul și servitoarea sa
la 11 mai 1528. În timp ce Longcloak și slujitorul său erau tăiați capul, servitoarea
sa a fost înecată.
Laux Lang
Laux Lang (inițial probabil Lukas Lang; † 1528
sau - mai probabil - la 15 decembrie 1535) a fost morar în Göggingen și membru
al mișcării anabaptiste. Și-a pus casa din Gögging la dispoziția anabaptiștilor
expulzați din Augsburg. Printre ei s-a numărat și mai târziu martirul
anabaptist Eitelhans Langenmantel.
Viaţă
Laux Lang a fost unul dintre cei doisprezece
copii ai aurarului din Augsburg Hans Lang și ai soției sale Margareta Sulzer.
Frații săi au inclus Matthäus Lang von Wellenburg (1468–1540), care mai târziu
a devenit arhiepiscop de Salzburg și cardinal și un persecutor fanatic al
anabaptiștilor și al altor creștini evanghelici. Se știe că un alt frate pe
nume Hans Lang s-a căsătorit în 1510 în perioada premergătoare Reichstag-ului
din Augsburg. Printre invitați la nuntă s-a numărat și împăratul Maximilian I
(1459–1519), care a luat parte la sărbători prin mijlocirea unei „apropiate
confidente”. Lang a fost căsătorit cu Elisabeta, fiica baronului Franz von
Thannhausen. Aceste puține informații despre mediul familial al lui Laux Lang
arată că el era de descendență nobilă și nu săracă.
Lang a devenit faimos pentru că i-a oferit lui
Eitelhans Langenmantel, un membru de frunte al comunității anabaptiste din
Augsburg, adăpost în Göggingen pentru o lungă perioadă de timp după expulzarea
sa din Augsburg. Acest lucru a făcut din casa lui Lang un loc de întâlnire
pentru anabaptiști pentru câteva luni. Printre vizitatori s-au numărat: Hans
Kiessling, Gall Vischer și Endres Widholz. Acolo a avut loc o adunare specială
supraregională din 2 februarie 1528. A durat trei zile. Participanții au fost
Augustin Bader din Augsburg, Mang Schleiffer din Viena, un anume Melchior din
Salzburg și Leonhard Freisleben, profesor din Linz. Subiectul a fost „Cartea
Roșie” a liderului anabaptist Hans Hut, care a murit în închisoare în decembrie
1527. Scrisul, scris cu cerneală roșie, este un compendiu al învățăturilor lui
Hut și o concordanță biblică în termeni teologici importanți.
Laux Lang, gazda adunării, nu a avut voie să
participe la discuții. Augustin Bader a justificat acest lucru cu cuvintele,
printre altele: „Lucrurile nu merg la cei slabi!” În timp ce Gottfried Seebaß a
interpretat această justificare ca un „semn al diferențelor discriminatorii”
care fuseseră făcute în comunitatea anabaptistă, Anselm Schubert a văzut că
atitudinea lui Bader arată un fel de fidelitate față de hotărârile Sinodului
anabaptist, care a intrat în istoria bisericii ca Sinodul Martirilor din
Augsburg. Ar corespunde, de asemenea, ordinelor lui Hut pentru diseminarea învățăturilor
sale.
Sursele tac cu privire la sfârșitul lui Laux
Lang. Se știe că prima sa soție Elisabeth (născută Schultheiss) a venit din
Maltatal din Carintia și a murit înainte de 1510. Cea de-a doua soție
Margarethe (născută Hofer zu Wildenwart) i-a supraviețuit și a fost căsătorită
cu un baron necunoscut von Khuen (scris și Khon) în a doua căsătorie.
Succesiunea de botez, prin care a fost botezat Eitelhans
Langemantel
Linia succesiunii botezului merge de la
Eitelhans Langemantel (martie 1527) la Hans Hut (Rusaliile 1526), Hans Denck
(primăvara 1526), Balthasar Hubmaier (Paștele 1525), Wilhelm Reublin (ianuarie
1525), Georg Blaurock (ianuarie 1525) şi Konrad Grebel (ianuarie 1525) înapoi.
Datele dintre paranteze indică data botezului respectiv. Dovada în acest sens
poate fi găsită în articolele biografice ale persoanelor menționate.
în 1527, biserica de la Augsburg număra
aproximativ o mie o sută de membri şi lucrarea lor în ţinuturile
învecinate a ajutat la întemeierea şi întărire a adunărilor din
toate centrele principale.
Un scriitor, din bună sursă de informaţii scria
următoarele :
„Se poate crede că mulţi avînd în inimă o
adevărată sete şi fiind sătui de incriminări şi acuzaţii reciproce de erezie
între eclesiastici, îşi caută zidirea lor în linişte şi liberi de orice
duh sectar. Printre anabaptişti, sufletele cele mai curate au un
ideal măreţ. Privind în urmă, ei suspină după o reînnoire a acelei
glorioase epoci cînd apostolii mergeau din cetate în cetate, întemeind
primele biserici creştine şi unde toţi membrii erau un trup, se adunau într-unduh de dragoste.”
Credincioşii au scris atunci multe cîntări în
care şi-au exprimat adorarea lor şi
experienţa lor creştină.
Persecuţia făcînd din nou ravagii şi fiind
îndreptată în mod special împotriva lui Denck, care din cauza asocierii cu Hans
Hut era bănuit de pregătirea unui eveniment revoluţionar, el a trebuit să
părăsească Augsburgul refugiindu-se
la Strassburg unde se găseau numeroase adunări de credincioşi botezaţi.
Conducătorii partidului protestant erau doi oameni de valoare, care nu se
ataşaseră în mod definitiv nici la Witenberg, nici la Zurich, cu toate acestea
menţinînd legături frăţeşti cu Zwingli şi reformatorii elveţieni. Numele lor
era Capiton şi Bucer. Primul socotea că ar fi posibil de a rămîne în legătură cu
cele două partide şi de a le aduce la legături mai cordiale. El a ezitat de
asemenea asupra problemei botezului şi a menţinut un contact amical cu mai
mulţi fraţi anabaptişti, însă între aceştia din urmă se găseau oameni cu vederi
extreme de care ei nu s-au debarasat.
Acest lucru a dăunat influenţei lor şi a
îndepărtat de ei pe aceia care ar fi dorit
o apropiere. Apoi Zwingli a introdus pedeapsa cu moartea pentru oricine
nu avea părerea lui în materie de doctrină, ceea ce a făcut pe Capiton să se
îndepărteze de el.
Cînd Denck a ajuns aci, condiţiile erau
astfel şi fraţii erau atât de numeroşi şi influenţi încît părea că ei doreau să
devină factorul dominant al vieţii religioase din oraş.
Denck s-a
legat în curînd în mod frăţesc cu Capiton. Prin evlavia sa, darurile
sale şi farmecul său personal, el a atras la sine ca la un conducător vrednic de
încredere nu numai pe aceşti fraţi care se numeau „botezaţi" ci încă pe
mulţi alţii, care tulburaţi din cauza condiţiilor atât de confuze ezitau asupra
căii de urmat. Bucer a fost alarmat de aceste împrejurări şi gîndind că nu va exista un viitor pentru un partid lipsit
de sprijinul autorităţii civile — în colaborare cu Zwingli — el
a aţâţat atât de bine teama Consiliului oraşului, încît în cîteva săptămîni
după sosirea lui Denck acesta primi o deciziune de expulzare.
Graţie numeroşilor săi prieteni, gata
să intervină în favoarea sa, Denck ar fi putut probabil să mai rămînă la
Strassburg, însă el avea ca principiu deplina supunere faţă de autorităţi,
astfel că el părăsi oraşul în 1526. Expus
multor primejdii, el s-a ascuns din loc în loc. La Worms, unde erau
numeroase congregaţiuni, el a rămas un timp oarecare şi a făcut să se
tipărească o traducere a proorocilor, făcută de el şi de Ludwig Hetzer (1527).
În trei ani această lucrare a fost tipărită în treisprezece ediţii. Prima s-a
tipărit mai întîi de cinci ori. Apoi anul următor de şase ori. Ediţia de
Augsburg s-a retipărit de cinci ori în nouă luni. Puţin după aceea Denck a
jucat un rol foarte important la o conferinţă a fraţilor veniţi din mai multe
părţi şi ţinută la Augsburg. El s-a opus părerii unora care ar fi vrut mai
bine să întrebuinţeze forţa împotriva persecuţiilor care creşteau. Această
conferinţă a fost numită „conferinţa martirilor", deoarece mulţi din cei
ce au participat aci au fost omorîţi mai tîrziu. Denck a plecat la Bale cu
sănătatea ruinată din cauza oboselilor şi lipsurilor de tot felul şi cu
anumite întrebări despre calea ce o urma. El a reluat legătura cu
prietenul său din primele zile, reformatorul Hausschein,
numit Oecolampade.
El era aproape de sfîrşitul său. Reformatorul i-a procurat un loc retras, sigur
şi liniştit, unde el a murit în pace.
El a scris înainte de moartea sa: „îmi este foarte
greu de a fi lipsit de un cămin, însă ceea ce mă apasă mai tare, este să ştiu
că rîvna mea a adus atât de puţine rezultate şi atât de puţine roade. Dumnezeu
ştie că eu aş fi vrut să văd mai mult decît orice, mai mulţi oameni
proslăvind pe Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, din toată inima şi
din tot cugetul, fie că ei sînt tăiaţi împrejur, botezaţi sau nu.
Căci eu gîndesc altfel decît aceia care leagă împărăţia lui Dumnezeu de
ceremonii şi de principiile lumii, oricare ar fi ele.”
În aceste timpuri cînd toleranţa este atît de
puţin aplicată (practicată) el spunea: „În materie de credinţă totul
trebuie să fie liber, de bună voie şi produsul unei convingeri".
Partea
8
Poziţia
căldicică a lui Schwenckfeld
Se spune că Schwenckfeld a fost omul care a influențat
anabaptismul, pietismul și puritanismul, dar se poate spune şi că el a fost
influenţat de anabaptişti, însă nu a avut curajul să devină anabaptist, pentru
a nu fi persecutat. El a renunţat la predicarea botezului şi pentru o vreme la
Cina Domnului, precum şi la alte adevăruri pentru a nu fi confundat sau
catalogat că ar fi de la anabaptişti. Astfel, el şi adepţii săi au creat o
biserică căldicică:
"Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece,
nici in clocot. O, daca ai fi rece sau in clocot!
Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici in
clocot, am sa te vars din gura Mea. (Apoc. 3:15, 16)
Caspar (sau Kaspar) Schwen(c)kfeld von Ossig
(1489 sau 1490 – 10 decembrie 1561) a fost un teolog, scriitor, medic,
naturalist și predicator german care a devenit reformator și spiritualist
protestant. A fost unul dintre primii promotori ai Reformei Protestante din
Silezia.
Schwenckfeld a ajuns la principiile Reformei
prin Thomas Müntzer și Andreas Karlstadt. Cu toate acestea, el și-a dezvoltat
propriile principii și s-a certat cu Martin Luther din cauza controversei
euharistice (1524). El a avut propriile sale opinii asupra sacramentelor -
doctrina Cărnii Cerești - dezvoltate în strânsă asociere cu colegul său
umanist, Valentin Crautwald (1465–1545). Adepții săi au devenit o nouă sectă,
care a fost interzisă în Germania, dar ideile sale au influențat anabaptismul,
pietismul în Europa continentală și puritanismul în Anglia.
Mulți dintre adepții săi au fost persecutați în
Europa și astfel forțați fie să se convertească, fie să fugă. Din această
cauză, există congregații ale Bisericii Schwenkfelder în țări precum Statele
Unite ale Americii (care erau atunci cele Treisprezece Colonii ale Marii
Britanii).
Viaţă
Tinereţe
Schwenckfeld s-a născut în Ossig, lângă
Liegnitz, Silezia acum Osiek, lângă Legnica, Polonia, din părinți nobili în
1489. Din 1505 până în 1507 a fost student la Köln, iar în 1507 s-a înscris la
Universitatea din Frankfurt pe Oder. Între 1511 și 1523, Schwenckfeld a servit
Ducatului de Liegnitz în calitate de consilier al ducelui Carol I (1511–1515),
al ducelui George I (1515–1518) și al ducelui Frederick al II-lea (1518–1523).
De la catolic la reformator magistral, la
reformator radical
În 1518 sau 1519, Schwenckfeld a experimentat o
trezire pe care a numit-o „vizitare a lui Dumnezeu”. Scrierile lui Martin
Luther au avut o influență profundă asupra lui Schwenckfeld, iar el a îmbrățișat
reforma „luterană” și a devenit un student al scripturilor. În 1521,
Schwenckfeld a început să predice Evanghelia, iar în 1522 l-a adus pe ducele
Friedrich al II-lea la protestantism. El a organizat o Frăție a convertiților
săi în scopul studiului și al rugăciunii în 1523. În 1525, el a respins ideea
lui Luther despre prezența reală și a ajuns la o interpretare spirituală a
Cinei Domnului, care a fost ulterior respinsă de Luther. Schwenckfeld a început
să învețe că adevăratul credincios a mâncat trupul spiritual al lui Hristos. A
impulsionat reforma oriunde a mers, dar a criticat și reformatorii despre care
credea că au ajuns la extreme. El a subliniat că pentru a fi un creștin
adevărat, nu trebuie să se schimbe doar exterior, ci interior. Din cauza
comuniunii și a altor controverse, Schwenckfeld s-a rupt de Luther și a urmat
ceea ce unii descriu drept „calea de mijloc”. Din cauza rupturii sale de Luther
și Reforma Magistrală, oamenii de știință îl cataloghează de obicei pe
Schwenckfeld ca membru al Reformei Radicale. S-a exilat de bunăvoie din Silezia
în 1529 pentru a scuti presiunea asupra ducelui său și stânjeneala. A locuit la
Strassburg din 1529 până în 1534 și apoi în Suvabia.
Învățăturile
Unele dintre învățăturile lui Schwenckfeld au
inclus opoziția față de război, societăți secrete și depunerea jurământului, că
guvernul nu avea dreptul să-și poruncească conștiința, că regenerarea se face
prin har prin lucrarea interioară a Duhului, că credincioșii se hrănesc cu
Hristos spiritual și că credincioşii trebuie să dea dovadă de regenerare. El a
respins botezul copiilor, formele exterioare ale bisericii și „denominațiile”.
Părerile sale despre Euharistie l-au determinat pe Luther să publice mai multe
predici pe această temă în 1526 sacramentul trupului și sângelui lui Hristos –
Împotriva fanaticilor.
Moarte
În 1561, Schwenckfeld s-a îmbolnăvit de
dizenterie și s-a slăbit treptat până când a murit la Ulm în dimineața zilei de
10 decembrie 1561. Din cauza dușmanilor săi, faptul morții sale și locul
înmormântării sale au fost ținute secrete.
Partea
9
Controversele
şi numele dat de Schwenckfeld vechilor pocăiţi: baptişti
Schwenckfeld a dat vechilor pocăiţi numele de
baptişti, dar i-a numit şi picarzi, adică valdenzi.
În ceea ce priveşte botezul Schwenckfeld învăţa
că el nu mîntuieşte şi că poţi fi mîntuit şi fără ca să fii botezat
(aluzie la târharul pocăit de pe cruce). Totuşi el vedea importanţa acestui
act, că atunci cînd credincioşii se botează, ei fac mărturisirea lor de
credinţă. În ceea ce priveşte copii din leagăn, spunea el, ei nefiind în
stare să aibă credinţă ei nu sînt în stare să fie botezaţi.
El nu s-a alipit de aşa numiţii anabaptişti. Cu
toate că îi descria ca oameni evlavioşi, despărţiţi de marea mulţime a celor
indiferenţi, remarcaţi pentru purtarea lor bună şi pentru
convingerilor lor serioase, el îi acuza de legalism şi ignoranţă. El nu
a negat că acolo erau şi mulţi alţii oameni, remarcând pe fraţii evlavioşi
şi care sufereau pe nedrept.
El a văzut toate elementele fanatice ale
războiului ţăranilor, cu excentricii de la comuna din Munster şi cu făptuitorii
de desordini în numele religiei. Susţine că a cunoscut pe „primii baptişti
" şi descrie apoi mişcarea care a fost compromisă şi distrusă din cauza
războiului ţăranilor. Menţionează oameni de tipul lui Balthazar Hubmeyer,
ca fiind ucenici ai lui Hans Hut, deşi Hubmeyer era un
adversar hotărît al învăţăturilor exagerate şi neponderate
ale lui Hut. Aminteşte din nou zvonul că Hut s-ar fi sinucis în
închisoare, însă el adaugă posibilitatea că acest act a fost
probabil involuntar şi el dă numele de „baptişti Hutiţi" tuturor
acelora care au fost numiţi în general „anabaptişti". El povesteşte
anumite anecdote defavorabile, care i-au
fost comunicate prin scrisoare şi repetă părerea unei persoane care
părăsise una din adunările „Hutiste" cu toate că el nu avea decît o
sărmană opinie despre creştinismul
său. El spune că aceşti baptişti nu aveau decît cunoştinţe superficiale asupra credinţei,
asupra mîntuirii prin har şi a siguranţei mîntuirii şi că peste tot
ei nu au înţeles idealul adevăratei biserici apostolice.
„Ei îşi închipuie, spunea el, că...
de îndată ce ei sînt primiţi în mod vizibil... în propriile lor adunări,
ei aparţin poporului sfînt al lui Dumnezeu, poporului pe care El şi l-a ales
dintre toate celelalte, bisericii curate şi fără pată. Totuşi darurile Duhului Sfînt,
frumuseţea şi ornamentele bisericilor creştine aşa cum sînt descrise în
Scripturi, nu se manifestă deloc la ei. Pentru ei o drept credincioşie
exterioară este semnul adevăratei biserici a lui Hristos. De asemenea un
duh de critică antibiblic şi de mîndrie spirituală îi caracterizează. Ei
sînt atît de satisfăcuţi de ei înşişi şi de tot ceea ce fac ei, încît
condamnă pe toţi aceia care nu gîndesc ca ei, adică pe cei care nu au acceptat
modul lor de botez şi nu frecventează adunările lor. Ei îi consideră ca afară
din adunarea sfinţilor şi sub puterea lui Satan. Chiar dacă ceilalţi
fraţi erau plini de credinţă ca Ştefan, umplut de Duhul Sfînt şi de
înţelepciune divină, acest lucru nu are decît puţină valoare pentru aceşti
baptişti, căci ei sînt atât de mult legaţi, mai ales conducătorii lor, în
judecăţi uşuratice, de dragoste de ei înşişi şi de mîndrie duhovnicească, în
adunările lor ei frîng întotdeauna pâinea; cina şi botezul ocupînd în sinea lor
locul cel mai important. Dacă vizitaţi una din adunările lor, îi veţi socoti
pe ei drept poporul lui Dumnezeu, căci nu se poate îndoi nimeni de
evlavia lor în conduita lor exterioară".
El arată apoi că fariseul din pildă, avea o mai
mare aparenţă de evlavie decît vameşul. Eu, adaugă el, eu nu blamez
evlavia exterioară la baptişti sau la călugări, însă acest lucru nu este
îndeajuns pentru a spune: „veniţi aici să fiţi botezaţi". El mai constată
apoi că se tiranizează conştiinţa membrilor, că legalismu se ataşează la
numite obiceiuri, la lucrări exterioare, cum ar fi îmbrăcămintea. Apoi în
sfîrşit, el combate vederile lor în ceea ce priveşte prestarea de jurămînt, războiul şi
participarea la guvernarea civilă. Din toate acestea se poate
trage concluzia că printre aceşti credincioşi ca şi în orice
comunitate puţin mai mare, au existat slăbiciuni şi erori şi că îngustimea şi
legalismul despre care vorbeşte Schwenckfeld erau limitări la care baptiştii –
aşa cum îi numeşte el pe anabaptişti - erau supuşi şi împotriva cărora cei mai
buni dintre ei nu încetau să protesteze.
Schwenckfeld condamna cruzile persecuţii îndreptate
împotriva lor. „Eu aş fi vrut să cruţ pe oamenii simpli şi evlavioşi întîlniţi
la ei", spunea el, şi reaminteşte auditorilor săi că există printre
aceşti fraţi, adevăraţi creştini, care chiar dacă nu au cunoştinţă,
au totuşi viaţă din Dumnezeu. El menţionează bucuria lor în
mijlocul suferinţelor şi adaugă că, dacă cum se spune, sînt răsvrătiţi,
este treaba guvernului civil de a se ocupa de acest lucru. După socoteala sa,
el i-a găsit întotdeauna trăind în pace, fără cel mai mic gînd de răsvrătire.
Datorită lucrării sîrguincioase a lui
Schwenckfeld, s-au format cercuri de
credincioşi în toată Silezia, la Lignitz şi în împrejurimi.
Ei erau un model de adevărată evlavie pentru cei
din jurul lor. Abuzîndu-se prea mult
de Sfînta cină, Schwenckfeld a oprit prăznuirea ei un oarecare timp, şi
influenţa învăţăturii sale — cum să evite a lua cina în chip nevrednic
— a fost aşa încît clerul luteran din Liegnitz a început ca să urmeze
exemplul său (1526). De aici acuzaţia ce i s-a adus cum că el depreciază Cina
Domnului cu toate că tocmai contrariul l-a împins ca să acţioneze astfel.
Partea
10
Replica
vechilor baptişti (anabaptişti) numiţi şi picarzi, adică valdenzi, în faţa lui Schwenckfeld
Schwenckfeld arată că în vremea lui erau patru
biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă sau picardă
– iar el dorea unitatea acestora. Este ciudat că nu menţionează biserica
ortodoxă, posibil din cauză că o considera o anexă a celei papale.
Dorinţa sa mare era de a realiza unitatea
bisericii. ,,Ah Doamne binevoieşte ca noi să fim cu adevărat trupul lui
Hristos, uniţi prin legăturile dragostei... dar vai! Pînă în prezent noi nu
vedem: nimic care ar putea să se asemene cu prima biserică, unde credincioşii erau
o inimă şi un gînd..." „Noi voim cu toate acestea să rămînem fermi în
libertatea la care Hristos ne-a chemat, fără să formăm secte omeneşti sau
să ne întoarcem de la biserica creştină, universală. Noi nu voim să ne punem
din nou sub jugul robiei, ci noi ne ataşăm la secta divină cea a lui Isus
Hristos. Dorinţa inimii mele este de a putea ajuta pe fiecare să înţeleagă
adevărul şi unitatea lui Hristos şi a Sfîntului Său Duh; eu nu vreau să propag duhul
sectar de a fi cauza de împărţire şi separare de Hristos... în prezent există
patru aşa numite biserici: cea papală, cea luterană, cea zwingliană, şi cea baptistă
sau picardă (valdenză, de aici se vede că baptiştii, zis şi anabaptişti sunt
continuatorii tradiţiilor valdenze). Fiecare din ele anatemizează pe cealaltă
căci este clar că Luther condamna biserica lui Zwingli ca şi pe cei
fanatici. Se poate pune deci întrebarea: care este adevărata adunare sau
biserică a lui Hristos — sau vor
fi ele toate!... sau care este aceea în care găsindu-te să primeşti
binecuvîntarea? Noi răspundem la această întrebare cu cuvintele
apostolului Petru: „în adevăr văd că Dumnezeu nu este părtinitor ci că în orice
neam, cine se teme de El şi lucrează neprihănire este primit de El (Fapt. Ap.
10, 34 —35). Astfel cu cît aceste biserici se condamnă mai mult unele pe
altele, cu atât mai mult aceia care se tem de Dumnezeu, trăiesc în neprihănire şi
în mod creştinesc vor fi primiţi de Domnul şi nu condamnaţi.
Pînă în prezent
eu nu m-am ataşat la nici una din aceste biserici... însă eu nu
am dispreţuit nici congregaţii, nici conducători, nici învăţători; eu
doresc să servesc pe toţi oamenii în Dumnezeu, să fiu prieten şi frate cu
oricine este zelos pentru Dumnezeu şi iubeşte pe Hristos din toată inima sa....
Eu îl rog deci pe Domnul de a mă călăuzi în toate, de a mă face
destoinic după regula apostolică de a deosebi toate duhurile şi mai ales Duhul
lui Isus Hristos.
Dumnezeu să îmi ajute ca să cercetez toate lucrurile,
apoi să aleg; şi să păstrez ceea ce este bun. Apoi, în aceste timpuri de luptă şi
dezbinări, eu să ajung cu un cuget curat şi bun în Hristos, la adevăr şi unitate...
Libertatea mea nu convine tuturor... unii mă tratează ca excentric...
pentru alţii eu sînt suspect... însă Dumnezeu cunoaşte inima mea.... Eu nu
sînt un sectar şi cu ajutorul lui Dumnezeu
eu nu voi deveni un factor de turburare... Eu aş vrea mai bine să mor,
decît să distrug vreun lucru bun. De aceea eu nu mă ataşez la nici un partid,
la nici o sectă sau biserică pentru ca să pot după voia lui Dumnezeu şi prin
harul Său, sămservesc toate partidele, rămînînd în afara tuturor."
Învăţătura lui Schwenchfeld şi dezvoltarea
cercurilor pe care le-a creat, a atras asupra lui atenţia regelui
Ferdinand, care vedea în el un calomniator al sacramentelor cinei.
El a fost deci obligat (1529) să părăsească patria sa, unde el s-a bucurat
întotdeauna de o frumoasă poziţie şi de o înaltă preţuire. Ultimii treizeci de ani
ai vieţii sale au fost cei ai unui nomad, persecutat de biserica luterană care
l-a declarat în mod formal ca eretic. Însă exilul său i-a permis ca să dea o
mai mare extindere grupelor de credincioşi pe care le învăţa peste tot în
Germania de sud, unde unele autorităţi
l-au protejat. Aceste grupări nu se considerau biserici, ci ei credeau că luînd
poziţie ca membri ai unei biserici, ei ridicau o barieră între ei şi
credincioşii din diverse părţi, pe care ei doreau ca să-i servească.
Greşelile lui Schwenchfeld
Ei lăsară la o parte botezul şi
frîngerea pîinii aşteptînd timpuri mai bune. Ei s-au dedat rugăciunii şi căutau
o nouă revărsare a Duhului Sfînt, înainte de revenirea Domnului, care va face
atunci unirea bisericii Sale. Misiunea lor consta în studii biblice, în vizite
şi alt forme de mărturisire, în scopul de a pregăti sfinţii pentru această
„Reîntoarcere". Ei propovăduiau de asemenea Evanghelia celor neconvertiţi
pentru ca cel mai mare număr posibil să fie făcuţi participanţi la
binecuvîntările promise.
Abţinîndu-se de la orice mărturie eclesiastică,
în scopul de a evita dificultăţile care decurgeau din aceasta, ei deveniră o
sursă de slăbiciune mai degrabă decît de putere pentru acei fraţi, care după
exemplul apostolilor se conformau învăţăturii Scripturii în ceea
ce priveşte bisericile. Aceste principii scripturare, practicate aşa cum
trebuie, nu au provocat nici înfiinţarea vreunei secte, nici separarea de acei
creştini care nu se alăturaseră lor, ci numai formarea unui teren pe care era
posibil de a se întîlni cu toţi credincioşii, terenul împărtăşirii lor
cu Hristos şi în Hristos.
Pilgrim Marbeck (decedat în 1556), împreună cu alţii a răspuns în scris
lui Schwenckfeld privitor la critica acestuia către credincioşii care se strîngeau
în adevăr pentru a practica botezul şi frîngerea pîinii.
Schwenckfeld îşi exprimase dezaprobarea printr-o lucrare intitulată : „Asupra noilor
scrieri ale fraţilor baptişti publicată în anul 1542". Replica lui
Marbeck avea un titlul de optzeci şi trei de cuvinte. Citind obiecţiunile lui
Schwenckfeld, el le opune o sută de răspunsuri. El şi fraţii scriau între
altele: „Nu este exact spus, că noi nu recunoaştem ca creştini pe aceia care
resping forma noastră de botez şi că noi îi privim ca suflete rătăcite care
tăgăduiesc pe Hristos. Nu este
treaba noastră de a judeca sau de a condamna pe acela care nu se botează după
porunca lui Hristos.”
Perioada de glorie a anabaptiştilor
O lucrare despre anabaptişti spune că după dezastrul din Munster, mişcarea
anabaptistă a ajuns sub persecuţii cumplite. Melchioriţii - care erau partida
majoritară printre anabaptişti erau dezamăgiţi de eşecul propriilor profeţi,
iar spusele acestora se dovediseră false. În această perioadă de declin a
apărut Menno Simons şi s-a alăturat mişcării năpăstuite, la care a aparţinut şi
fratele său. Menno avea să influenţeze atât de profund mişcarea melchiorită,
încât aceasta îşi va abandona tendinţele spiritualiste. Prin eforturile lui în
formarea gândirii şi practicii anabaptiste, aproape întreaga mişcare
anabaptistă se va reuni până la urmă într-o denominaţie care încă îi poartă
numele.
Menno Simons (1496-1561): Născut la Witmarsum, Friesland, Menno a fost
îndrumat către preoţie şi hirotonit în 1524, la vârsta de 28 de ani, preluând
un vicariat catolic în târgul Pingjum. În 1532 devine preot catolic. Apoi, după
o lungă perioadă de căutări - timp în care a încercat şi el să reformeze fără
succes biserica catolică - devine unul dintre înţelepţii predicatori
anabaptişti. În Groningen, la începutul lui 1537, Menno şi-a început misiunea
de reformare a anabaptiştilor olandezi, luptând ca şi un alt lider al
anabaptiştii evanghelici pe nume Marpeck, din interiorul grupării împotriva
anabaptiştilor numiţi spiritualişti, care au creat atâtea probleme
anabaptiştilor, prin viziunile lor interioare. Precaut, Menno călătorea în
secret, cu soţia şi familia, mereu pe drum, de la o congregaţie la alta, pentru
a învăţa şi îmbărbăta. A devenit cea mai căutată persoană din Europa zilelor
sale, dar nu a fost vreodată prins, căci Dumnezeu l-a protejat. După o scurtă perioadă
de boală, Menno a murit în locuinţa sa, pe 31 ianuarie 1564, lăsând în urma sa
biserici întărite spiritual, curăţate de multe erezii spiritualiste radicale
sau raţionaliste (ca de exemplu, că Isus nu are origine cerească, fiind doar un
mare profet omenesc, ca Moise, punct susţinut de anabaptiştii conduşi de un
oarecare Adam Pastor).
Învăţături pe care se baza
- autoritatea unică a Scripturii, lucrarea de iluminare a Duhului Sfânt,
renaşterea şi sfinţenia vin prin Cuvântul propovăduit şi prin sfintele taine,
rolul bisericii laolaltă cu disciplina bisericească în educarea creştinului,
calitatea de membru pe baza botezului credinciosului, păzită prin
separarea faţă de lume. În controverse, nu a luat parte la apărarea doctrinei
trinităţii, dar a susţinut originea cerească a Fiului lui Dumnezeu şi a
susţinut că sufletul doarme până la înviere, aşa că nici un sfânt, nici Maica
Domnului, nu poate mijloci la Dumnezeu pentru cei vii, singurul mijlocitor
între Dumnezeu şi oameni fiind Fiul lui Dumnezeu, care şade la dreapta lui
Dumnezeu Tatăl în ceruri.
Anabaptismul după moartea lui Menno
Mişcarea anabaptistă a început să se integreze în curentul menonit, unii
numindu-se formal ca menoniţi pentru a scăpa de interdicţii, după ce li s-a
acordat libertate în Olanda. Din pricina aceasta existau tensiuni – dar
schismaticii (spiritualiştii şi raţionaliştii) au rămas formal la menoniţi,
pentru a beneficia de protecţia legii. Anabaptişii englezi s-au separat şi au
luat numele de baptişti. În perioada de toleranţă, prin anul 1650, cam 200.000
de olandezi erau menoniţi. Dincolo de hotarele Olandei, Marpeckienii şi Frăţia
Elveţiană au continuat să sufere persecuţii. Mulţi se intitulau acum menoniţi,
pentru a se asocia cu conotaţiile respectabile obţinute în Olanda. Cu toate
acestea, multe grupări erau forţate să emigreze, în aşazisa Lume Nouă
(America). În prezent, convingerile menonite, variază de la o grupare la alta.
